Conflict intre generatii

Tocmai cand pareau sa se linisteasca, apele politicii romanesti s-au tulburat din nou. De la Targoviste, unde se afla in vizita, primul ministru a lansat cateva sageti otravite in directia Palatului Cotroceni. In replica, la „Vectorul Cristoiu“ de la „Realitatea TV“, presedintele Iliescu a lansat niste torpile in directia Palatului Victoria. Fara sa existe o declaratie oficiala de razboi, e clar acum ca „razboiul palatelor“ reprezinta o realitate si ca o imagine idilica a cuplului Iliescu-Nastase nu se mai poate obtine prin retusuri, oricat de artistice ar fi ele.

S-a vorbit mult, cu acest prilej, de problema conflictului dintre generatii. Problema reala, la nivel de principiu, caci ea va fi existat si in grote, dar cat de intemeiata in conflictul dintre Iliescu si Nastase? In legatura cu asta, as avea unele observatii.

Mai intai, la peste cincizeci de ani, cat are primul ministru, ar fi o cochetarie, cred, sa te socotesti tanar. Tineretea, varsta la care, vorba lui Anatole France, poti sa admiri fara sa intelegi, are, din pacate, niste limite. Unui tanar nu-i sta bine, dupa parerea mea, sa fie modest. In schimb, la peste cincizeci de ani, modestia incepe sa fie obligatorie, deoarece se poate presupune ca ai avut suficient timp la dispozitie pentru a descoperi ca nu exista vanitate inteligenta.

Apoi, educatia scolara (inclusiv cea universitara) a domnului Nastase, care avea la revolutie patruzeci de ani, s-a petrecut tot in regimul trecut. La patruzeci de ani, un om e deja format ca personalitate. Incat nu prea vad unde s-ar afla prapastia intre generatia lui Adrian Nastase si generatia lui Ion Iliescu.

In fine, observatia principala pe care as vrea s-o fac o formulez intr-o intrebare: poate fi invocata tineretea ca merit? Ca orice adolescent, am fost incantat in liceu cand am luat cunostinta de celebrul vers din „Cidul“ lui Corneille care zice ca „valoarea nu asteapta numarul anilor“. A trebuit sa treaca mult timp ca sa inteleg ca acest adevar e si el relativ. Rafael a murit glorios la treizeci si sapte de ani, dar Goya, daca ar fi murit la aceeasi varsta, ar fi ramas un pictor de mana a treia. Alexandru cel Mare e vesnic tanar in imaginatia noastra. In schimb, Marc Aureliu a intrat in eternitate batran, avand insomnii melancolice in cortul sau militar. Cei care au dus Germania intr-o catastrofa au facut parte, multi, in anii ’30, din „Hitlerjügend“. Cel care a fost strategul reconstructiei Germaniei, dupa razboi, Adenauer, avea optzeci si sapte de ani cand mai era cancelar.

N-as vrea sa fiu banuit ca, fiind eu insumi in varsta, idealizez batranetea sau ca o consider o privilegiata a intelepciunii. In treacat fie zis, nu sunt deloc sigur ca intelepciunea este, neaparat, o virtute, intrucat ea te indeamna sa faci totul „cu masura“; or, marile izbanzi cer, am impresia, sa crezi „fara masura“, sa indraznesti „fara masura“ si sa iubesti „fara masura“. In plus, ma tem ca batranilor li se acorda, ca o gratificatie, calitatea de „intelepti“ pentru a-i consola ca au pierdut alte calitati. Ceea ce incerc sa spun este ceva care tine, dupa parerea mea, de bun simt. Conflictul dintre generatii n-ar trebui vazut, cred eu, nici in spiritul societatilor care incredintau exclusiv batranilor dreptul de decizie in treburile cetatii, nici ca in acea insula din arhipelagul Fiji unde, pana nu demult, cei trecuti de o anumita varsta erau dusi si lasati in padure sa moara.

Conflictul dintre generatii, la noi, azi, ar merita, cu siguranta, niste investigatii serioase, ale psihologilor si sociologilor. Noi, cei aflati in amurgul vietii, nu mai putem gandi, probabil, fara prejudecati. Suntem prea imbacsiti de amintiri, de regrete, pentru a fi pe deplin liberi. Vrem, nu vrem, trecutul ia parte la prezentul nostru. Dar gresesc, oare, crezand ca tinerii care aud, de dimineata pana seara, vorbindu-li-se numai despre bani au propria lor problema? Cei care au deschis ochii la sfarsitul ideologiilor sunt in pericol sa considere ca orice credinta, orice ideal, inseamna „ideologie“. Falsa sau nu, teama mea e ca tinerii de azi risca sa semene unei busole pe care nu se mai vede „Nordul“. Mai ales la tinerii care vor sa faca politica am remarcat tendinta de a se lauda nu cu ceea ce cred, nu cu ideile pe care le au, ci cu varsta lor. Or, a face dintr-un avantaj biologic un merit, suficient siesi, nu mi se pare un semn bun.