A trecut un an şi jumătate de când a aflat că are cancer. Şi aproape nouă luni de când a plecat la Viena, să se vindece. Astăzi, Claudia Chelan este aproape de finalul tratamentului.
Cred că toată Craiova îşi aminteşte povestea fetei cu ochi albaştri. A Claudiei Chelan. Drama tinerei studente la Medicină care, acum un an şi jumătate, a fost diagnosticată cu o formă rară de leucemie – în termeni medicali, limfom de graniţă, neclasificabil, cu aspecte intermediare de limfom malign non-Hodgkin difuz, cu celulă mare B, şi un limfom Hodgkin clasic. Pentru salvarea viitorului medic, în iarna lui 2009 s-a pus în mişcare o campanie umanitară fără precedent în Craiova. Colegii Claudiei de la Medicină au iniţiat întreaga acţiune, iar în scurt timp s-au mobilizat sute de oameni dornici să o ajute pe tânăra care atunci avea 24 de ani. S-au instalat corturi cu urne pentru donaţii în zonele aglomerate ale oraşului, s-au împânzit şcolile, liceele, spitalele şi alte instituţii din Craiova cu chipul ei blând şi drama prin care trecea, s-au organizat concerte şi alte manifestări artistice cu caracter caritabil, totul având un singur scop: strângerea sumei de 150.000 de euro, necesară Claudiei pentru tratament la o clinică din Viena. Banii s-au strâns în câteva luni. Claudia a început tratamentul – cu eşecuri, victorii şi multe lacrimi. În primăvară a efectuat recoltarea de celule stem, iar acum două luni, transplantul cu acestea. Dar lupta tinerei cu cancerul nu s-a încheiat încă, aşa cum ne-am fi dorit cu toţii, şi, mai ales, cum a nădăjduit clipă de clipă familia ei.
Veşti rele, după transplant
Am sunat-o pe doamna Rodica, mama Claudiei, miercuri, la puţine zile după ce s-a întors de la Viena. Plecase la Claudia de câteva săptămâni – trebuia să fie alături de fiica sa, trecea poate prin cea mai grea perioadă de până acum.
„Am mers la ea pe 5 iulie, să-i fiu alături la transplantul cu celule stem pe care îl aşteptam de luni întregi“, a povestit Rodica Chelan. „Radioterapia dăduse rezultate, era deci pregătită pentru el. Totul a decurs bine şi părea că starea ei se îmbunătăţeşte. Am plecat acasă după cinci zile, dar, după alte două, Claudia a necesitat internare din nou – făcuse o complicaţie şi s-a simţit foarte rău. M-am întors la ea imediat. Şi am rămas acolo până acum, când, spun medicii, starea ei este ceva mai bună“.
Ce s-a întâmplat după transplant este inexplicabil chiar şi pentru cadrele medicale. Claudiei i-au scăzut foarte mult trombocitele (luni, ne-a spus doamna Chelan, analizele arătau doar 13.000, faţă de 150.000, cât ar trebui să fie minim). Lucru ciudat, pentru că fenomenul se petrece numai în cazul transplantului de la donator, şi nu la autotransplant, cum este cazul Claudiei. Şi, oricât de multe transfuzii de sânge i-ar face medicii, trombocitele continuă să scadă dramatic.
Nu renunţă
„Este ţinută tot timpul sub supraveghere“, continuă mama tinerei cu ochi senini. „Nădăjduiesc că Dumnezeu nu ne va lăsa nici pe ultima sută de metri… Dacă totul ar fi mers bine, pe 1 august ar fi trebuit să ajungă acasă. Dar… a trebuit să mai trecem printr-un moment de cumpănă. Iar moralul Claudiei nu mai este la fel de bun ca altădată. Acum a trebuit să fim noi puternici, eu şi soţul, pentru ea… Dar vom rezista cu toţii“, a mai spus doamna Rodica, emoţia simţindu-i-se în glas. „Of, Doamne, când totul va fi bine şi copilul meu va fi sănătos, voi ţipa de bucurie, să mă audă toată lumea!…“.
Claudia este acum tot în Viena. S-a externat din spital şi s-a întors „acasă“ – în camera din căminul spitalului unde locuieşte din iarnă cu tatăl ei. Vineri va fi supusă unor noi analize, pentru a se observa nivelul trombocitelor. Este slăbită, obosită. Dar nici prin gând nu îi trece să renunţe la lupta cu cancerul.
Am încercat să vorbesc cu ea ieri, însă nu am reuşit. M-am gândit să nu o mai obosesc şi eu – să stea de vorbă cu presa este ultimul lucru de care are nevoie acum. Dar, pentru a le transmite celor care au ajutat-o şi care îi ţin şi acum pumnii câteva cuvinte de la Claudia, citez de pe blogul ei, din ultima postare de după autotransplant.
„De aici încolo, toată lumea speră ca totul să meargă numai spre mai bine, că nu o să mă simt atât de rău şi o să mai pot scrie aici câteva rânduri din când în când. Numai gândul la ce a fost ar putea speria pe oricine, dar rămân optimistă şi mă gândesc că fiecare zi e un pas mai aproape de vindecare şi de o viaţă normală… Vă îmbrăţişez pe toţi şi vă mulţumesc pentru mesajele de încurajare pe care le primesc! Ele mă ajută să rămân cu moralul sus, iar asta sunt de părere că face parte din protocolul de tratament!…“.
