Ion Udroiu este ultimul olar din satul Ştefăneşti, care aparţine de oraşul Târgu Cărbuneşti, denumit cu zeci de ani în urmă şi „Horezul de Gorj“. Ajuns la 82 de ani, nea Ion nu are cui să transmită meseria pe care el o practică de la 16 ani.
Meşteşugul olăritului este la un pas de dispariţie, după ce în Gorj au rămas doar câţiva olari. Gorjenii care mai cumpără străchini sau căni de lut sunt oameni de la ţară, care le iau ca să le dea de pomană la vreo înmormântare sau orăşeni care pleacă în străinătate şi vor să facă daruri tradiţionale. În Gorj, au existat de-a lungul veacurilor mai multe localităţi în care trăiau olari. Una dintre ele a fost satul Găleşoaia, din apropiere de oraşul Rovinari. Locuitorii din Găleşoaia erau cunoscuţi sub numele de „străchinari“ pentru că aproape toţi trăiau din frământatul lutului. Acum, satul a fost ras de pe faţa pământului. Din cele 100 de case nu a rămas decât biserica. Exploatarea minieră care s-a întins de la an la an i-a împrăştiat pe „străchinari“ prin tot judeţul, iar cuptoarele lor în care îşi ardeau vasele de lut au fost înghiţite de mina lacomă. Meşterul olar Ion Rătezeanu, recunoscut drept reprezentant al olăriei de la Găleşoaia, păstrează în creaţiile sale modele şi înflorituri specifice satului de unde şi-a învăţat meseria. Alt sat recunoscut în toată zona Olteniei pentru olarii săi este Ştefăneşti, din apropiere de Târgu Cărbuneşti.
Ştefăneşti, Horezu de Gorj
Satul Ştefăneşti era unul dintre centrele de olărit ale judeţului Gorj, locul unde cu ani şi ani în urmă vieţuiau sute de olari, cunoscuţi pentru meşteşugul lor în toată Oltenia. Mihai Mazilu, primarul oraşului Târgu Cărbuneşti, îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile copilăriei sale şi de poveştile spuse de bunici: „Satul Ştefăneşti era denumit Horezu de Gorj şi olarii de aici mergeau cu marfa lor în toată Oltenia. Când eram copil, se ştia că la Ştefăneşti găseşti cele mai frumoase oale, ulcele şi urcioare din Gorj. Erau peste o sută de olari. Fiecare avea succes, pentru că, pe vremea aia, comparativ cu ce se întâmplă acum, se căutau produsele din lut. Este o meserie grea şi migăloasă. Păcat că în acel sat a rămas un singur meşter olar şi nu are cui să îi transmită tot ceea ce ştie. Este, cred, cea mai veche îndeletnicire din judeţ. Acum nu mai este rentabilă, însă pe vremea când eram eu copil ştiu că mergeau din sat în sat şi la târguri şi vindeau produsele“, a povestit primarul Mazilu. Pe vremuri, oamenii erau alţii, mai spune primarul, erau mai curaţi sufleteşte şi mult mai educaţi. „Acum s-au schimbat vremurile. Satele nu mai sunt ce au fost. Tinerii pleacă la oraş, dispreţuiesc mediul rural şi uită de tradiţii“.
Ultimul olar din Ştefăneşti
Într-o zi toridă de vară, puţin după ora prânzului, atunci când oamenii ar trebui să se odihnească, nea Ion Udroiu a venit cătinel spre poarta casei sale pentru a-şi întâmpina oaspeţii veniţi de la oraş. Ultimul olar din Ştefăneşti fusese în grădină, la legumele sale, căci „pământul trebuie muncit pentru a-ţi da roade, altfel nu se poate“. Ne-a invitat călduros în curte şi ne-am aşezat la umbră, pentru ca poveştile olarului să se depene în voie. Om gospodar, nea Ion Udroiu munceşte chiar şi acum, la 82 de ani. Adus puţin de spate, cu mâinile bătătorite, nea Ion îşi începe povestea aducându-şi aminte că la 16 ani a făcut prima sa oală de lut şi că de atunci, vreme de 66 de ani, nu s-a lăsat de meseria pe care o iubeşte. A îmbătrânit, puterile au început să-l lase, dar, chiar şi aşa, nea Ion mai face şi acum cam 500 de oale pe an. „Nu mă las, că nu pot chiar dacă am îmbătrânit. Am în sânge meseria asta. E ca şi cum e carne din carnea mea, nu pot fără ea. Sunt amărât că nu am avut cui să i-o transmit, pentru că fiul meu a ales să se facă pădurar, nu i-a plăcut olăritul. Nici nepoţilor nu le place. Tinerii sunt altfel“, a spus Ion Udroiu, ştergându-şi faţa asudată cu mâneca bluzei. Alături îi stă soţia sa, aşa i-a fost toată viaţa. Viorica l-a ajutat pe nea Ion mereu: ea i-a vopsit obiectele de lut, îl însoţea la târguri şi la pieţe, la bine şi la rău, aşa cum şi-au promis când s-au căsătorit, cu 56 de ani în urmă.
Oalele de Ştefăneşti erau la mare căutare
În tinereţe, Ion Udroiu îşi lua oalele şi ulcelele şi mergea prin târguri şi pieţe ca să le vândă. De fiecare dată se întorcea fără nici un vas acasă, iar oamenii îl întrebau când mai vine. Obişnuia să meargă şi prin sate, nu numai la târguri. „Pe vremea aia mergea bine. Vindeam cam tot ce lucram. Am reuşit să facem două case din banii de pe munca mea şi să ne cumpărăm şi maşină. Oalele de Ştefăneşti erau la mare căutare. Mergeam cu produse chiar şi în Dolj, prin sate, la bâlciuri, pe unde ştiam că pot găsi cumpărători“, a spus Ion Udroiu. Acum, la 82 de ani, după o viaţă de muncă, nea Ion se uită cu amărăciune la oalele sale şi spune că nu se mai caută. Lumea preferă plasticurile sau inoxurile, chiar dacă mâncarea preparată în vase de lut este extraordinar de gustoasă. Soţia sa, Viorica, găteşte în oale de pământ la foc de lemn şi amândoi sunt sănătoşi: „Este greu acum. Lumea preferă plasticurile, deşi nu sunt sănătoase. Prea puţine femei mai gătesc sarmale în oale de pământ, iar mulţi tineri nici nu ştiu cât de gustoasă este mâncarea din oale de lut. Orice se face şi se păstrează în oalele de lut e mult mai bun. Ne place să mâncăm şi din străchini! Aşa ne-am învăţat“, a explicat Viorica Udroiu, soţia meşterului olar.
Satul celor 120 de olari
Ultimul olar din Ştefăneşti spune că aici au trăit 120 de meşteri care făceau bani din meseria lor şi ale căror produse erau apreciate. Acum a rămas doar el şi nu are pe cine să înveţe tainele olăritului. Meseria aceasta este grea, spune bătrânul, însă, când vezi că din lutul plămădit în mâinile tale prinde formă o oală sau o strachină, ţi se umple sufletul de bucurie. „Tinerii nu au vrut să înveţe de la noi şi roata mea va rămâne singură şi nefolosită după ce mă voi duce la Dumnezeu. Când eram tânăr, mă duceam cu oale prin sate şi le dădeam la schimb pe cereale şi ce mai aveam nevoie. Erau alte vremuri. Acum, din când în când, mai vin străini la Cărbuneşti, primarul îi aduce la mine să le arăt cum se face o oală de lut. Ei sunt cei care şi cumpără mai multe produse. Cred că străinii văd altfel meşteşugurile populare“, a afirmat bătrânul.
În spatele gospodăriei, acesta are cuptorul în care îşi coace oalele de lut. Acum mai face aproximativ 500 de bucăţi pe an, obiecte de diverse mărimi. A făcut şi oale mari, dar şi ceşti pentru ţuică. „Este mai greu de lucrat la cele mici, sunt mai migăloase. Ţin minte că într-un an am mers la bâlciul de la Polovragi cu 500 de bucăţi şi nu m-am întors cu nici una acasă, aşa de bine a mers vânzarea. Şi erau mulţi olari cu marfă! Anul acesta, am fost singurul olar din bâlciul de la Polovragi şi am vândut câteva bucăţi“, a povestit Ion Udroiu. Cu toate acestea, meşterul nu renunţă la pasiunea sa şi spune că va folosi roata de olar până în ziua în care va muri.
