I se spune „Cel Mare“. Ele, împreună, au 59 de ani: Ioana – 26, Claudia – 33 de ani. Înainte, mai urcaseră pe Elbrus, pe Kilimanjaro, Aconcagua sau Pico de Orizaba. Pe 30 mai, au plecat din orăşelul Talkeetna şi au zburat, cu un avion mic, pe gheţarul Kalhiltna. Pe 20 iunie, echipa de alpiniste – două femei – din România se căţăra pe vârful Denali. „Cel Mare“.
În cea de-a cincea tabără, ultima înainte de atac, se lăsase seara. Rămăseseră mai puţin de o mie de metri. Era senin. Dar pe munte nu eşti niciodată sigur de nimic. Nici măcar de tine. Erau pe creastă de aproape două săptămâni. Încă nu-şi făceau griji pentru provizii. Luaseră suficiente. Aerul era din ce în ce mai rarefiat. Plămânii îl sorbeau cu nesaţ, cerând mai mult. În cort, erau -30 de grade. Undeva, într-un colţ, aveau câte un recipient pentru nevoile fiziologice, pe care rangerii aveau să le cântărească la coborâre. Ca să nu murdărească muntele. S-au culcat devreme, cu sufletul încordat şi cu gândul la „Cel Mare“. Când au deschis cortul, a doua zi, zăpada era de un metru şi jumătate…
Începutul
Se cunoscuseră cu un an în urmă, la o şcoală de iarnă a lui Teodor (Fane) Tulpan, întâiul român ajuns pe Everest. Primul traseu împreună l-au făcut pe Elbrus, cel mai înalt vârf din Caucaz şi, după mulţi, din Europa. S-au înţeles bine şi, la începutul lui 2010 au început antrenamentele pentru expediţia pe Denali. Claudia Damoc are 33 de ani. S-a născut în Braşov. Într-un CV al pasiunilor, şi-ar face loc imediat fotografia, escalada, snowboardingul sau mountainbikingul. Ioana Molnar este din Oradea. Are 26 de ani şi îi plac escaladările, scufundările şi călătoriile. În curând, aveau să urce ca echipă pe cel mai înalt vârf din America de Nord. În limba indienilor athapask este numit „Denali“ („Mare“). Despre Muntele McKinley (sau Denali, 6.194 m) din Alaska, Wikipedia spune că are cea mai mare altitudine vizibilă bază-vârf dintre toate vârfurile planetei noastre, măsurând aproximativ 5.400 m între punctele sale extreme. Se găseşte în Parcul Naţional Denali, iar numele îi vine de la William McKinley, cel de-al 25-lea preşedinte al SUA.
Ascensiunea
Pe sania care alunecă lin peste straturile de zăpadă, este chitit, cu grijă şi răspundere, întregul echipament obţinut cu atâta greutate din sponsorizări. Cântăreşte în jur de 30 de kilograme. Pe Kalhiltna, nu există nici şerpaşi sau „porteri“, nici câini, nici măgari. Fiecare alpinist îşi duce singur greutatea. Rucsacul din spate mai cântăreşte 20 de kilograme. Aerul pe care-l respiră e mult scăzut sub zero. Gerul este mai aspru decât cele mai friguroase ierni din România. În plus, furtunile de zăpadă, avalanşele şi crevasele pândesc la fiecare pas. Ioana şi Claudia sunt legate una de cealaltă. Până la tabără au mers pe un teren plat, atente la capcanele ascunse pervers sub pojghiţele de zăpadă. Noaptea a trecut fără probleme. A doua zi, au plecat mai departe, spre tabăra 3. După circa patru ore de mers, au ajuns la 3.300 m.
„Din punctul ăsta, începi să simţi altitudinea: aerul se rarefiază, ai tot mai multă nevoie de oxigen, apar durerile de cap, iar organismul cere timp să se aclimatizeze“, descrie Teodor Ciontu, preşedintele Organizaţiei Shareyes (http://alaska.shareyes.org/), care ţinea legătura cu româncele prin SMS-uri. La momentul respectiv, fetele încă puteau lua legătura cu cei de acasă, folosindu-se de semnalul prin satelit şi aparatul unui coleg alpinist. Departe de munte, înapoi în oraş, Claudia este manager la un centru de dezvoltare personală şi spirituală, iar Ioana lucrează într-o firmă de Resurse Umane.
Încă puţin
Tabăra 3. De aici, lucrurile încep să se petreacă altfel. Organismele celor două fete încep să se obişnuiască încet cu altitudinea. Se odihnesc cât pot. Ştiu că greul nici n-a început. Peste zi, urcă să-şi lase proviziile undeva în munte, adăpostite în zăpadă, apoi se-ntorc să doarmă. La 4.330 de metri, le aşteaptă tabăra 4. Oxigenul e din ce în ce mai rar. Terenul devine mai abrupt şi zona e recunoscută pentru „windy corner“, un colţ unde vântul năvăleşte cu putere şi pericolul creşte. Au trecut opt ore de când au plecat de dimineaţă. Calendarul arată 4 iunie. Nevoia de adaptare a organismului le opreşte aici pentru câteva zile. Nu-şi permit să piardă mult timp, nu se ştie ce va urma, iar proviziile nu sunt nelimitate. Însă ninsoarea le reţine în „adevărata tabără de bază“, locul de unde se aprovizionează tabăra avansată de unde se atacă vârful. Pe 9 iunie, au plecat mai departe. Aveau la ele cortul, sacii de dormit, izopren, hrană pentru două trei zile, primus (cel fără de care n-ar fi putut topi zăpada, ca să poată bea apă). La 5.200 m, muntele începea să se arate.
Periculos şi dur
Înălţându-se într-o zonă subpolară, McKinley este considerat de alpinişti un munte periculos. Iarna, acolo se-nregistrează temperaturi extrem de scăzute, care variază între -35 şi -60 de grade Celsius, scrie Teodor (Fane) Tulpan pe blogul său. „McKinley este comparabil ca dificultate cu un vârf din Himalaya. Este un munte foarte dur, pe care, din nefericire, îşi pierd viaţa în fiecare an mulţi alpinişti. Urcuşul se deosebeşte de orice alt traseu din lume. Ascensiunea se realizează într-un stil diferit faţă de cel himalayan sau de cel abordat pe majoritatea munţilor înalţi ai lumii. Nu se face cu şerpaşi, cu bucătari sau cu ghizi. Tot echipamentul este cărat de alpinist în rucsac şi cu ajutorul unei sănii de plastic, care se leagă de ham. Întregul echipament poate cântări în jur de 60 de kilograme.
În plus, nu de puţine ori, alpiniştii trebuie să-şi construiască singuri taberele, să-şi instaleze corturile, să ridice ziduri de zăpadă pentru a se proteja de furtuni şi asta după 8-10 ore de urcuş cu tot echipamentul, pe temperaturi care ajung şi la -40 de grade.
„Un alpinist bun e un alpinist viu“
Frigul era peste tot. Viscolul se înteţise, iar pericolul avalanşelor creştea cu fiecare oră. După trei zile de îndurat şi aşteptat, cele două românce s-au retras în tabăra 4. Din grupul mare de alpinişti care plecase pe 30 mai, mai rămăseseră câţiva. România avea singura echipă formată din două femei. Nu ştiau când vor avea o fereastră, să încerce din nou ascensiunea. După o săptămână, au reuşit să urce din nou la 5.200 de metri.
Era duminică. Vremea ţinea cu ele. Zăpada se oprise şi vântul îşi slăbise furia. Trebuia să profite. Au plecat din tabăra 5 cu noaptea-n cap. Oxigenul era tot mai puţin, efortul tot mai mare. Fiecare pas le ducea mai aproape de vârf, dar le lua din puteri. Gerul se înteţea, dar aproape că nu-l mai luau în seamă. Lupta dintre fizic şi psihic se intensifica. Se obişnuiseră cu durerile de cap. Nu voiau să se dea bătute. Mai aveau puţin. Pe la 5.800 de metri, Claudia a-nceput să vomite. „Un alpinist bun e un alpinist viu“, spune o vorbă înţeleaptă, „de munte“. A înţeles că trebuie să se întoarcă şi s-o lase pe Ioana să se concentreze pentru ultimele patru sute de metri. Luptase cât putuse, dar organismul nu voia mai mult. Nu ştie nici acum dacă a fost o simplă indigestie sau corpul nu se aclimatizase suficient. Răul de altitudine te alege aleatoriu. Atunci, puterea şi înţelepciunea de a renunţa îţi pot salva viaţa.
Peste câteva ore, Ioana înfigea tricolorul pe vârful Denali. Firav, amestecat cu bucuria reuşitei împrăştiată prin tot corpul, a simţit că îi îngheaţă degetele de la picioare.
Claudia Damoc, 1 iulie 2010, undeva în munţi:
„Ce zi frumoasă! E o binecuvântare să fiu din nou în munţi, sub razele calde ale soarelui şi în adierea vântului răcoros, în zgomot de ape – gheţarii se topesc, şi în zgomot de piatră prăvălită în abisuri. Câteva păsări ne vizitează din când în când. (…) Peisajul din jur se schimbă constant, fiecare zi aici e uimitoare! Stau la plajă sprijinită de cabana mică şi beau ciocolată din cutia de „evaporated milk“. Mi-a fost aşa de dor de plăcerile simple ale vieţii şi simt că aceste zile la Moutain House (unde alţii plătesc bani grei să stea şi este full booked pentru anul acesta) îmi sunt oferite cu drag de divinitate, după tot chinul şi zbaterea interioară de pe Denali. Mulţumesc, Doamne!“…
