„Ana” a plecat din România în Londra pentru studii. Înainte însă, avea nevoie să câştige nişte bani, iar pentru asta a avut câteva joburi temporare ca ospătar, menajeră, meditator de matematică. Apoi, în martie 2011, Ana a fost răpită de pe stradă şi dusă în Irlanda. De atunci, tânăra a trecut prin nouă luni de chin.
Aproape ajunsese acasă şi mai avea suficient timp pentru a-şi mânca prânzul înainte de a pleca la următorul ei job. Mergea în josul unei străzi din nordul Londrei ascultând în căşti melodia lui Beyonce „I Was Here”. Mai avea doar câţiva paşi până la destinaţie, potrivit BBC. Dintr-odată, în timp ce-şi căuta în geantă cheile, gâtul i-a fost prins din spate, gura acoperită, iar mai apoi a fost târâtă în spatele unei maşini vişinii. Erau doi bărbaţi şi o femeie. O pălmuiau, o loveau şi ţipau ameninţări în limba română. Urechile îi ţiuiau. Femeia din locul pasagerului i-a luat geanta şi ochelarii. Dacă nu făcea exact ce i se spunea, ziceau atacatorii, familia ei din România urma să fie ucisă.
„Nu ştiam ce se întâmplă sau unde eram dusă”, spune Ana. „Îmi imaginam absolut orice, de la trafic de organe la prostituţie, la a fi ucisă, la Dumnezeu ştie mai ce”, a adăugat ea. Aceeaşi femeie din locul pasagerului îi verifica acum geanta, portofelul şi telefonul – de la ultimele apeluri la prietenii de pe Facebook – apoi trecând la actele personale. Paşaportul ei era acolo, îl lua oriunde cu ea de când pe cel vechi i-l furase cineva din cameră.
Ana ştia că n-avea rost să încerce să scape din maşină. Când au ajuns într-un aeroport, însă, şi a fost lăsată doar cu unul dintre cei doi bărbaţi, s-a întrebat dacă aceea este şansa ei. Ar putea să apeleze la staff-ul din aeroport? „E greu să ţipi când te simţi atât de ameninţat”, a spus ea. „Aveau actele mele, ştiau unde locuia mama, ştiau totul despre mine”. Era un risc pe care nu şi-l putea asuma.
La biroul de check-in faţa roşie îi era plină de lacrimi. Doamna din spatele tejghelei nu părea însă să observe. Când bărbatul i-a oferit paşapoartele lor, doamna doar le-a dat biletele zâmbind. Unul dintre bărbaţi, pretinzând că sunt un cuplu, a grăbit-o în timpul verificărilor securităţii apoi s-au aşezat pe scaune tocmai în spatele avionului. Acelaşi bărbat a ameninţat-o că va muri dacă mişcă, ţipă sau plânge.
Ana a auzit pilotul anunţând că vor zbura spre un aeroport din Irlanda despre care nu mai auzise până atunci. Faţa ei era înecată în lacrimi în timp ce coborau din avion, dar, la fel ca femeia de la biroul de check-in, stewardesa i-a zâmbit.
De data asta Ana decide ca, odată ajunsă în aeroport, să fugă. Aeroportul s-a dovedit însă a fi mult prea mic, iar cei patru erau aşteptaţi de alţi doi bărbaţi români.
Cel gras i-a luat mâna, a zâmbit şi-a adăugat: „Măcar asta arată mai bine”. În acel moment Ana a realizat de ce a fost răpită. „Atunci deja ştiam că urma să fiu vândută”, mai spune ea.
Bărbaţii au condus-o către un apartament mizerabil, undeva la etaj, nu departe de o casă de pariuri. Maşina s-a stricat în drum spre apartament. În interior, ferestrele erau acoperite, în aer se simţeau alcoolul, ţigările şi transpiraţia. Câţiva bărbaţi stăteau pe laptopuri fumând în living. Pe masă mai multe telefoane mobile sunau şi vibrau constant în timp ce fete care nu purtau aproape nimic veneau şi intrau în camere.
O femeie într-un halat roşu şi papuci i-a rupt Anei hainele asistată de doi bărbaţi. De atunci a fost constant brutalizată. Fotografii în lenjerie intimă i-au fost făcute în faţa unui cearceaf roşu din satin atârnat pe perete. Aşa putea fi publicată pe internet. I-au fost date mai multe nume decât îşi poate aminti. A fost Natalia, Lara, Rachel, Ruby. Avea 18, 19 sau 20 de ani şi era din Letonia, Polonia sau Ungaria.
20 de clienţi pe zi
A fost forţată să întreţină relaţii sexuale cu mii de bărbaţi. Nu a văzut lumina zilei luni întregi. Nu avea voie să doarmă decât dacă nu erau clienţi, dar ei veneau constant, în jur de 20 pe zi. În unele zile nu era mâncare, iar în altele poate o felie de pâine sau resturile altcuiva.
Abuzată constant, lipsită de hrană şi somn, Ana a pierdut foarte repede în greutate, iar creierul ei a încetat să mai funcţioneze normal. Clienţii plăteau între 80 şi 100 de euro pentru o jumătate de oră sau între 160 şi 200 de euro pentru o oră. Unii o lăsau pe Ana sângerând sau incapabilă să se ridice, uneori chiar în atât de multă durere încât simţea că va muri. Alţii o întrebau dacă ştie unde este, dacă a ieşit prin oraş să asculte muzica tradiţională din localuri sau dacă a vizitat atracţiile turistice ale oraşului. Dar, spune ea, ei ştiau că ea şi celelalte fete erau ţinute cu forţa. „Ştiau că eram captive”, spune ea. „Ştiau, dar nu le păsa”.
Era evident, din cauza vânătăilor care îi acopereau tot trupul, altele noi apărând zi de zi în aceleaşi locuri în care cele vechi păreau să dispară. Cei care veneau nu erau deloc deranjaţi. Îi ura pe toţi. În iulie, după patru luni de captivitate, telefoanele sunau mai mult decât niciodată. Apoi, într-una dintre zile, poliţia a ajuns în apartament şi a arestat toate cele patru fete. Ca prin magie, bărbaţii şi femeia care conduceau locul dispăruseră cu laptopurile şi cu cea mai mare parte din bani. Ana se întreba cum de au ştiut că poliţia urma să vină. Poliţia a fotografiat apartamentul, prezervativele folosite şi lenjeria intimă apoi i-au spus Anei şi celorlalte fete traficate să se îmbrace. Tot ea le-a spus că nu au haine şi că erau ţinute împotriva voinţei lor. „Se puteau vedea cu ochiul liber semnele că nu aveam absolut niciun control asupra locului, nu aveam haine, nu aveam acte de identitate”, mai spune ea. „Am încercat să le explic, dar nimeni nu m-a ascultat”, a declarat ea.
Se bucura să fie arestată, însă. Era sigură că poliţia va realiza într-un final că ele erau victime. Dar poliţia a continuat să nu asculte. Cele patru femei au petrecut o noapte în celulă pentru ca a doua zi să fie duse la tribunal. Un avocat le-a explicat că va avea loc o mică audiere. Vor fi acuzate pentru conducerea unui bordel, apoi amendate şi eliberate câteva ore mai târziu. Nu e mare lucru, a spus el. Era o rutină, traficanţii şi uneori proxeneţii erau arestaţi, iar mai târziu erau eliberaţi. Când au părăsit tribunalul, Ana a avut impulsul de a fugi, deşi ştia că nu avea nici bani, nici unde să meargă. N-a avut o astfel de şansă, însă. Răpitorii ei erau afară aşteptând cu portierele maşinii deschise.
Familia nu a crezut-o
În România, mama Anei citise titlurile ştirilor despre tinerele care conduceau un bordel din Irlanda şi printre care se număra şi fata ei. În acel moment deja văzuse fotografiile Anei postate de agresori pe pagina ei de Facebook. Fotografii cu ea dezbrăcată, în lenjerie intimă, acoperită de vânătăi. Alături de fotografii erau comentarii în care Ana se lăuda cu noua ei viaţă şi cu toţi banii câştigaţi din prostituţie în Irlanda, alte minciuni postate de traficanţi. Mama Anei nu era singura care văzuse acele fotografii, ci şi vecinii şi prietenii ei. Nimeni nu ştia că fusese răpită şi ţinută împotriva voinţei ei. La început, mama ei a încercat să facă ceva, dar când o suna, Ana nu răspundea. „Mama a mers la poliţie în România”, spune Ana. „Dar i-au spus că am vârsta consimţământului şi că sunt în afara graniţelor, deci pot face orice”.
În cele din urmă, Facebook a şters contul Anei din cauza fotografiilor indecente. Din acel moment, dacă cineva o căuta pe reţelele sociale, părea că ea nici nu mai exista.
După raidul poliţiei, cele patru fete au fost mutate constant, locuind în oraşe, apartamente şi hoteluri diferite. Vieţile lor au rămas la fel de îngrozitoare. Abuzurile au continuat la orice oră din zi sau din noapte. Ana nu credea că situaţia poate deveni mai oribilă de atât până când nu şi-a auzit răpitorii făcându-şi planuri să o transfere în Orientul Mijlociu. Trebuia să scape.
„Încă nu ştiam exact unde mă aflu”, spune ea. „Dar ştiam că am mai multe şanse de a scăpa de oriunde eram în Belfast sau Dublin decât din orice parte a Orientului Mijlociu”.
A luat pantofii femeii care o ţinea captivă şi a deschis uşa. Trebuia să fie foarte rapidă şi silenţioasă. Nu mai alergase şi nici nu-şi mai întinsese muşchii picioarelor de luni de zile, dar acum era momentul să se mişte repede. Ceea ce a salvat-o a fost faptul că, ocazional, unii dintre bărbaţi cereau ca una dintre ele să fie dusă la ei, preferând asta în locul venirii în apartamentul lor. Ana era terifiată de cererile astea.
„Nu ştiai ce persoană nebună te aştepta sau ce urma să îţi facă”, spune ea. „Dar ori de câte ori eram în afara apartamentului încercam să creez hărţi mentale ale locurilor în care mă aflam. În timp ce ne transferau dintr-un loc în altul, construiam aceste hărţi mentale, amintindu-mi clădiri, străzi sau alte locuri prin care treceam”. Mai mult decât atât, era şi un bărbat, Andy, un traficat de droguri condamnat la domiciliu. El nu voia niciodată sex, ci doar să vorbească. Un prieten de-al lui încerca să intre în afacerea întreţinerii unui bordel, iar el încerca să afle mai multe informaţii. „A trebui să-mi asum riscul atunci”, spune Ana. „Nu aveam încredere în el, dar mi-a oferit un loc în care să mă ascund”.
Bazându-se pe harta ei mentală incompletă, Ana ajunge la adresa lui Andy. Nimeni nu-i răspunde. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte în speranţa că agresorii nu o vor găsi. Riscul a meritat. Andy s-a întors înainte de miezul nopţii, dată fiind condamnarea sa. A lăsat-o pe Ana să stea cu el. Unul dintre primele lucruri pe care Ana le-a făcut a fost să-şi sune mama.
Telefonul a sunat, iar partenerul mamei sale a răspuns. Imediat ce a realizat cine sunase, bărbatul a început să-i spună Anei să nu îndrăznească să mai sune sau să viziteze vreodată. După spusesele lui, el şi mama ei primiseră ameninţări de la proxeneţi şi traficanţi. Mama ei era terifiată. „Aşa că i-am spus, ok, voi face situaţia mai simplă pentru voi. Dacă cineva vă mai sună sau ameninţă, spuneţi-le că sunt moartă pentru voi”, spune Ana. I-a închis. În momentul acela, deşi nu avea niciun act şi în ciuda experienţei în care în loc să fie salvată a fost arestată, Ana decide să contacteze poliţia. De data asta poate o vor asculta.
Citeste restul poveştii pe Mediafax.
