La cei 64 de ani pe care i-a împlinit pe 1 iunie, părintele Mihalache, cunoscut eseist, prozator și poet oltean, a spus că, dacă aceste „păcate“ scriitoricești ar fi cele mai „grele“ păcate ale Domniei sale, ar fi fericit. Interlocutorul GdS de astăzi, care l-a avut duhovnic pe unul dintre cei mai importanți oameni ai Ortodoxiei românești, Constantin Galeriu, se consideră, în mare parte, într-un anume fel, opera părintelui Galeriu.
Răspunsurile părintelui Mihalache la cele șapte întrebări ale chestionarului GdS sunt, de fapt, șapte eseuri. Citiți-le!
Ion Jianu: Cam multe „păcate“ aveți, părinte Mihalache: poet, prozator, eseist, iconom stavrofor… Definiți-vă!
Mihalache Tudorică: Știu eu ce să zic? Dincoace de toate, dacă acestea ar fi cele mai „grele“ păcate ale mele, aş fi fericit. Un fericit al gândurilor coborâte prin mână în jos și mărturisite în limba română, limbă care mi-a arătat identitatea și mi-a găsit un loc în lumea românească.
Nu totdeauna poți să explici ce ți se întâmplă deoarece unele depind de tine, iar altele nu. Ce-ți dă Dumnezeu nu depinde de tine, ci de mila sau iubirea Lui. De aceea mi-e greu să mă definesc prin ceva anume și cred, în același timp, că nu o pot face. Mai curând bănuiesc că toate cele de mai sus, pe care dumneavoastră mi le-ați pus în „cârcă“, mă pot defini mai repede decât aș putea eu face. Mi s-a întâmplat, însă, și Dumnezeu nu e străin de asta, să slujesc după puterile mele Bisericii și oamenilor, iar ce mi s-a dat mi s-a dat și tot El știe dacă acest dat l-am sporit o dată, de două sau de nouă ori. De aceea, călugăritul în gânduri se miră și el de minunile care i se întâmplă acum, când a început să coboare treptele propriei sale vieți.
Îmbătrânit ca petala într-o carte veche, simt totuși cum îmi îmbătrânesc ochii și cum mâinile îmi atârnă fără ele pe lângă trup în jos.
I.J.: Pe 1 iunie aţi împlinit 64 de ani… Dacă v-ar fi dat să retrăiți viața, ipotetic vorbind, ați urma aceleași drumuri?
M.T.: Aş începe cu o glumă: nu mă așteptam la atât de mult, însă sper să nu fie atât de puțin. Nu mă luați în seamă. Am vrut să vă fac să zâmbiți puțin, dar să arăt în același timp că începutul și sfârșitul omului, deci și al meu, se află în înțelepciunea și preștiința lui Dumnezeu, care pe toate le leagă și le dezleagă la vremea potrivită.
Dacă ar fi? Vă răspund cu siguranța că n-o să fie niciodată. Viața omului este unică și irepetabilă. Și dacă, totuși, cred că aș urma aceeași cale. Nu mă văd în afara reverendei și nici departe de auzitul dârei pixului pe hârtie. Nu a fost ușor. Să slujești Domnului, sub stare de jurământ, și să încerci să vindeci rănile de pe trunchiul sufletului omenesc este o chemare care pur și simplu te strivește dacă nu ești conștient de teribila responsabilitate.
Mai ales atunci când se știe foarte bine că preotul nu are voie să se mântuiască doar pe sine. Nu are ce căuta la poarta lui Dumnezeu de unul singur, el trebuie să fie însoțit de credincioșii lui, de turma lui. Dimpotrivă, Părintele Ceresc îl va lăuda cu asupra măsură dacă turma va ajunge la poarta raiului înaintea lui, iar el mai la urmă.
Părintele Galeriu, pe jos de la gara Ișalnița la Mihăița, cinci kilometri, iarnă…
I.J.: Duhovnic v-a fost marele părinte Constantin Galeriu. Puteți să faceți publice, în acest interviu, câteva dintre lucrurile esențiale care v-au rămas de la unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei românești?
M.T.: Întâlnirea mea cu părintele Constantin Galeriu a fost providențială. Ea a avut loc în toamna anului 1970, când am devenit student al Facultății de Teologie din București și l-am putut cunoaște în calitatea sa de Spiritual al facultății. Cunoscuse vremuri grele sub regimul comunist și trecuse prin toate vămile nefaste ale acelei perioade. Tot atunci l-am cunoscut și pe marele teolog Dumitru Stăniloaie, pe care parcă și acum îl văd pășind elegant pe culoarele facultății. M-a izbit tristețea nesfârșită din ochii și de pe chipul acestui mare teolog.
Dar să revenim la părintele Galeriu. M-a apropiat de cucernicia sa dragostea cu care își făcea timp de tine. Dacă tu nu puteai urca la el cu o dragoste și înțelegere desăvârșite, cobora el la tine. I-am îngenuncheat sub epitrahil în ajunul Nașterii Domnului 1970. Avea o răbdare care te copleșea și o pricepere în a te face să te descoperi în actul spovedaniei fără rezerve. Îmi spunea tot pe atunci că Biserica lui Hristos are nevoie de ziduri trainice și dacă eu în mâinile sale voi deveni o cărămidă bună, rezistentă, voi putea umple cu mine însumi un gol într-unul dintre pereții ei. Decenii la rând, cât i-am fost fiu duhovnicesc, n-am fost niciodată singur, nici în tristețile și nici în bucuriile mele. „Socotește-mă totdeauna prezent în viața frăției tale. Ai căzut, ridică-te, plângi, șterge-ți lacrimile și mergi mai departe“, îmi spunea întotdeauna la despărțire. Pot spune că, în mare parte, sunt într-un anume fel opera părintelui meu Constantin Galeriu. Personalitate enciclopedică, se înveșmântase cu toată înțelepciunea Sfinților părinți, dar și cu o solidă cultură universală.
Nu știu cum se făcea, dar, când îmi vorbea, cuvintele ce ieșeau din gura sa parcă luau foc, simțeai o căldură aproape nefirească ascultându-l și pur și simplu parcă te rupea de lume. Avea o memorie fenomenală. Te învăța pe de rost și știa precis ce-ți trebuie și ce aștepți de la el. Nu ierta niciodată ușor, cum o făcea, de fapt, și cu sine. Peste toate, însă, la părintele Galeriu trona o bunătate fără margini. Plângea împreună cu tine, se bucura împreună cu tine. Când îl priveam parcă era un sfânt coborât pentru mine de pe pereții bisericii. Îți ducea grija și când erai departe. I-am promis că îl invit când mă voi hirotoni întru preot. Lipsurile mele aproape fără sfârșit din acele vremuri, precum și încărcătura emoțională creată de acest eveniment excepțional din viața mea m-au făcut să uit această promisiune, dar Sfinția sa nu a uitat. Așa s-a făcut că pe 27 decembrie 1971, de Sfântul Ştefan, seara târziu, aproape pe întuneric, aud că mă strigă cineva la poarta casei parohiale din satul Mihăița. Era părintele Constantin Galeriu. Venise să-și vadă ucenicul în reverendă și cu epitrahilul pe piept. Dar nu a făcut-o oricum. A venit pe jos de la gara Ișalnița, cale de cinci kilometri. Și era iarnă. Și era frig.
Trei zile și trei nopți arestat…
I.J.: Prin 1974, dacă am reținut bine, ați fost arestat. Ce ați făcut sau ce vi s-a înscenat, dacă vi s-a întâmplat asta?
M.T.: Sunt momente în viață care te pot nărui, te pot face una cu pământul. Unul dintre ele a fost cel din 1974. Eram preot la Mihăița. Casa parohială era ocupată abuziv de primărie, care instalase în ea dispensarul uman. Eu cu soția și fiica mea cea mare, născută atunci, locuiam într-o cămăruță de doi metri pe trei, care ne era și dormitor, și bucătărie. Era construită din pământ amestecat cu paie. Cum fiica mea s-a îmbolnăvit grav, am mers la primarul comunei, comunist îmbătrânit în rele, să-l rog să-mi mai dea o cameră din casa parohială, unde să ne putem ascunde de iarnă. Omul primăriei și al partidului m-a scos afară, îmbrâncindu-mă și spunându-mi că ce caut eu îmbrăcat în fustă (reverendă) în primăria lui. Așa că, umilit, îmbrâncit și înjurat ca la ușa cortului de popă retrograd și bun de dus la „canal“, m-am întors acasă, încărcat de rușine și de tristețe. Așa s-a făcut că, ajungând la București, am scris câteva pagini pentru revista Urzica, unde am afirmat faptul că am fost îmbrâncit din primărie și că preoții din România socialistă nu se bucură nici de drepturile de care se bucură negrii din Africa de Sud. Nu mai spun că fiii de preoți nu aveau voie să urmeze facultăți ca Filosofia, Medicina sau Dreptul.
Atunci au început problemele mele: trei zile și trei nopți în beciul Securității, cu tot tacâmul administrat în asemenea cazuri. De atunci, Craiova pentru mine s-a închis. Cunoscusem în copilăria mea atrocități și mai mari. În anul colectivizării forțate, 1962, pentru că tata n-a vrut să intre în CAP, cu coastele și ogașele lui, am primit vizita unui grup de activiști care au intrat în casă și au început să caute dovezi. În acele zile, mama lui tata, bunica mea, trăgea să moară, adică se afla în comă. Unul dintre ei, Săpunaru, vrând să vadă dacă nu cumva ascundem arme sub muribundă, a luat-o de păr și a ridicat-o în șezut, ca să se uite sub ea. Când i-a dat drumul la loc, bătrâna murise. Ridicată de păr și chircită pe genunchi. Ce-ați vrea să vă mai spun?
Mitropolitul Nestor Vornicescu: „Părintele Mihalache scrie că altfel nu poate“
I.J.: Ați publicat până în prezent 16 cărți, iar în 2010 ați fost distins cu premiul „Omnia“ al Uniunii Scriitorilor – Filiala Craiova pentru întreaga creație literară. Când v-ați dedicat scrisului? Cum ați ajuns la scris? Aveți talent. Ați avut și mentori?
M.T.: Aș vrea să vă spun că eu n-am dorit niciodată să fiu scriitor. Nu mi-am propus niciodată: gata, vreau să fiu scriitor! Pentru că este imposibil să vrei numai să fii scriitor. N-ajunge. În primul rând trebuie să poți, să și poți, să te naști cu ceva, cu acel fior, cu acel dar fără de care pur și simplu nu se poate.
Dumneavoastră mă întrebați de talent. Dar nu ajunge nici talentul. Trebuie ceva și mai mult, o forță care să fulgere, care să lumineze tainic cuvintele și să le îmbrace de sărbătoare. Domnule Jianu, trebuie să ai forță să înviezi și cuvintele moarte. Și mai trebuie ceva – duhul dintre și de peste cuvinte.
Abia târziu am realizat ce spunea marele cărturar și mitropolit Nestor Vornicescu la lansarea volumului „Melancolia îngerului“: „Părintele Mihalache scrie că altfel nu poate. Când i-am citit cartea am avut impresia că mă spăl pe ochi cu un șomoiog de cânepă aspră. Și-mi era frig“.
Așa că scrisul a venit singur. Nu l-am chemat, nu i-am făcut cu mâna. A intrat așa pe ușă și n-a mai plecat. Cum s-ar zice, vrând-nevrând, via face struguri, bulbul de crin face crini, butașul de trandafir face trandafiri. Nu este mai puțin adevărat că scriitorii nu se fac, scriitorii se nasc.
Cei care doresc neapărat să fie scriitori să se facă scriitori, nu vor decât să poată ce poate o fabrică: fabrică de rulmenți, fabrică de șaibe, fabrică de biciclete, fabrică de cărămizi.
Dacă am sau am avut mentori? Nu există fluviu fără afluenți. Marea literatură română și cea universală sunt pline de mentori, numai că trebuie să te duci cu ochii după ei. Cu grijă, însă, pentru că umbra nucului usucă sau ucide. Trebuie să te rupi la un moment dat și de modele, și de mentori. Altfel nu ești tu. Atunci ești ei.
Da, în ultimii ani am fost un răsfățat. M-au bucurat mult (de ce nu?) și Premiul „Omnia“, și Premiul „Mitropolit Nestor Vornicescu“, și Premiul „Marin Sorescu“ al Ministerului Culturii și revistei Lamura. Premiile acestea bucură pentru că într-un anumit fel îndulcesc și ele cât pot gustul amar al unor nopți și al unei vieți pe care le-ai tras pe roată.
„Moldovenii mă numesc Creangă al Olteniei“
I.J.: Creația dumneavoastră este oarecum singulară în „peisajul“ literar: poezia este, în general, de inspirație religioasă, iar proza – originală, în care strecurați și propriile trăiri spirituale, plus o sensibilitate aparte. Corectați-mă, completați-mă…
M.T.: Dacă nu mă înșel îmi cereți să mă judec singur. Păi, eu știu, o fi bine, n-o fi?
Haideți să vă spun una. Distanța dintre poezia și proza mea este aceea de la cer la pământ. Poezia este într-adevăr religioasă, dar nu mistică. Pare-se că ar fi una de cunoaștere, metafizică, densă. Cu un limbaj frust, chiar bolovănos. Ea creează coșmaruri și ia somnul. Poate fi și un țipăt de deznădejde, de pierdere a identității omului care L-a dat pe Dumnezeu afară din casă și din viață. Poetului nu-i vine să creadă că făptura lui Dumnezeu își taie rădăcinile și că de la o vreme a luat-o la vale cu maluri cu tot. Că atunci când îi este sete bea apă din bălți și face baie în noroaie, că îngerii sunt fugăriți pe drumuri și că icoanele au început să plângă pe pereți.
Și tot poetului creștin nu-i vine să creadă că părinții pleacă plângând în morminte, îmbrânciți de propriii copii.
Cu proza se întâmplă altceva. Ea este ieșirea la mare sau urcarea la munte. Ca și când prozatorul ar vrea să plutească pe valurile mării sau la munte să se oxigeneze. El ar vrea, săracu’ de el, dar încă n-a văzut marea, cum nici n-a urcat vreodată pe munte.
A trebuit să mă întorc foarte mult în vreme și să înveșmântez proza într-un anumit subgrai oltenesc plin de savoare și aparent nou. De aceea, cred eu că moldovenii mă numesc Creangă al Olteniei.
Numai că regulile prozei scurte sunt foarte stricte. Pe un spațiu foarte mic trebuie să introduci „relieful“ unui lung roman: cu „câmpii“ cu „dealuri“, cu „munți“, cu „văgăuni“ și, dacă se poate, și cu „ape“.
Am avut și un anume noroc deoarece limbajul de la Bâlta mea nu a mai fost niciodată „exploatat“ literar. Un spațiu virgin, cum s-ar zice. Aici, la Bâlta mea, când nu se întâmplă nimic, când se întâmplă totul, când mor toți odată, când nu mai moare nimeni o sută de ani. Când e secetă de cade omul în crăpăturile pământului, când plouă mult și vin ăle potoape, vine Jiul care, după ce dă mâna cu bâltenii, le îneacă și câinii în lanț și cocoșii din dud. Numai aici se întâmplă toate: caprele fac miei, iar oile – iezi. Numai aici se întâmplă ca găinile să facă ouă când cât nasturele de la haină, când cât dovleacul. Nu mai spun că toate războaiele au trecut pe aici.
Plecat ca un cerșetor din Filiași, întors ca un prinț
I.J.: La capitolul „premii și distincții“ trebuie să trecem acum și titlul de Cetățean de Onoare al Filiașiului. La câteva ore după ce vi s-a înmânat titlul, mi-ați mărturisit, vădit emoționat, că ați plecat ca un cerșetor din Filiași și v-ați întors ca un prinț! Chiar așa?!
M.T.: Nu știu dacă ați văzut vreodată mirarea unui om întrupându-se. Cred că ar arăta ca zâmbetul unui prunc în pântecul mamei sale sau ca ochii unei privighetori când învață să cânte. Așa de frumos mi s-a întâmplat.
Acum cincizeci de ani – iată, a îmbătrânit și vremea, nu numai eu – am plecat de acasă pe o ploaie păgână să dau examen la Seminar. Cum nu puteam pleca în opinci, a trebuit să mă încalț cu niște pantofi de împrumut de la bunul nostru părinte Dumitru Popescu. Aceștia au fost primii pantofi încălțați de bietul Mihalache, care avea tălpile numai bășici și bătături de la mărăcinii câmpului și care dormea noaptea cu picioarele atârnând într-un lighean cu apă, că altfel îmi luau foc. Mergeam pe drum către Filiași și mă tot uitam în urmă, de parcă plecam pe front. Și asta până când tata m-a apostrofat: „Bă, ce te tot uiți în urmă, că nu ne merge bine? Uită-te numai înainte! Cât vezi cu ochii, uită-te numai înainte!“. Tata tot muta valiza dintr-o mână în alta. „Ce-o fi băgat, frate, muierea asta în ea, că tare atârnă?“. Mare lucru nu era în valiză, dar era făcută din scândură groasă, de gard. Toți ăi din casă au făcut și războiul, și armata cu ea. Ba cred că era așa de umblată încât dacă o uitai undeva se întorcea singură acasă.
Și asta acum o jumătate de secol.
După atâta amar de vreme trecută peste mine, filieșenii se gândiră să mă facă Cetățean de Onoare. Adică, mai pe șleau, cum îmi place mie să spun, prinț al cetății. Este o mare onoare pentru mine ținând cont că din această galerie mai fac parte personalități ca Alexandru Ciocâlteu și Irinel Popescu. Aduc mulțumiri pe această cale Consiliului Local, precum și primarului acestui oraș, Nicolae Stăncioi. Când eram pe scenă, în fața a mii de oameni, m-am întors pentru câteva momente în copilărie și am parcurs din nou drumul de acum zeci de ani. După aceea am sărutat cu sfială mormintele părinților mei de la Bâlta, mulțumindu-le pentru dragostea cu care au crescut cei opt copii, pentru foamea și sărăcia pe care le-au îndurat în vremuri grele și de cumpănă mare. De multe ori, ca să nu vă spun mai multe, m-am gândit nu la bucuriile copilăriei, care n-au fost, ci la coșmarul că m-aș putea trezi aievea și din nou în acele vremuri când copilul care am fost nu s-a săturat niciodată de pâine. De aceea și astăzi, dintr-un reflex al acelor timpuri, nu mă duc niciodată acasă fără pâine. Să mă satur de pâine pentru atunci mai ales.
I.J.: A pune sau a nu pune întrebarea potrivită momentului – iată dilema mea hamletiană în acest final de interviu cu dumneavoastă. Ce ați vrea să mai adăugați?
M.T.: Prietene, eu singur îmi fac nopțile atât de grele încât de multe ori nu știu ce să mă mai fac cu mine. Cu mâna dreaptă ridic crucea, iar cu cuvintele limbii române o împodobesc pe la margini. Îl rog pe Dumnezeu să coboare când și când în cuvintele mele. Iar când o fi să mor, dacă o fi să plâng, sper să plâng în limba română. Tot atunci sper ca Maica Domnului și mama mea, amândouă, să pună o pătură de cer peste mine.
