Să înfiinţezi culturi pe nisipuri în România este la fel de greu ca şi în Sahara. În judeţul Dolj sunt 160.000 ha de terenuri nisipoase, în Oltenia sunt 250.000 ha, iar în toată ţara sunt 460.000 ha, care, la temperaturi de 70 de grade Celsius la sol, cum se înregistrează în aceste zile, au efectul plitei încinse.
În anii ’70, la Dăbuleni, s-a înfiinţat pe 4.000 de hectare de nisipuri o grădină de vis, care l-a uimit chiar şi pe fostul ministru de război american, Robert McNamara. Staţiunea de Cercetare şi Ameliorare a Solurilor Nisipoase Dăbuleni s-a înfiinţat în 1965, deşi din 1959, pe 200 ha, se înfiripase un punct de lucru al staţiunii de la Şimnic. Atunci a început o muncă imensă, în urma căreia dunele de nisipuri zburătoare din zonă au fost nivelate şi fixate cu plantaţii de pomi fructiferi, viţă-de-vie şi câmpuri experimentale pe care zeci de cercetători în domeniul agricol încercau şi reuşeau să amelioreze soiuri de legume şi fructe compatibile cu nisipurile aride ale zonei. Banii pentru înfiinţarea oazei de la Dăbuleni au venit de la Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare, al cărei preşedinte era atunci fostul ministru american de război Robert McNamara. În 1979, când acesta a venit în Dăbuleni să vadă ce s-a făcut cu banii pe care i-a dat, a rămas uimit şi a consemnat în cartea de onoare a staţiunii: „Aveţi toate motivele să fiţi mândri de o realizare extraordinară, crearea unui paradis agricol dintr-un deşert“.
Fermierul din deşert
Paradisul a ţinut până în 1990, anul în care a început să se prăbuşească tot ce s-a clădit în 40 de ani de muncă şi luptă cu deşertul din sudul judeţului. „Sunt aici aproape deodată cu staţiunea şi eu am plantat livezile cu pomi fructiferi, am înfiinţat culturile de viţă-de-vie nobilă, din care se face un vin slab alcoolizat, am asistat la construirea drumurilor de acces la fermele de unde încărcam pe zi 20 de tiruri cu piersici pentru ţară şi export. Am fost o viaţă fermier şi am făcut agricultură în deşert fără să plec în Sahara. Am avut Sahara noastră aici, în Dăbuleni. Acum am 61 de ani, sunt inginer-şef peste ce a mai rămas din fermele pe care le-am înfiinţat şi nu am mai luat salariul din toamna anului trecut“, a spus Cristian Vasile Oligher, inginerul care a cunoscut şi măreţia, şi decăderea unităţii în care a petrecut o viaţă.
Până în anii 1990 lucrurile au mers strună, în sensul că pentru experimentul reuşit Dăbuleni nu s-a precupeţit nici un efort. Banii investiţi cu ameliorarea nisipurilor şi înfiinţatul plantaţiilor au fost recuperaţi, urmând ca lucrurile să se desfăşoare în firescul cu care se obişnuise toată lumea. Revoluţia şi primele legi ale fondului funciar i-au prins pe toţi pe picior greşit şi i-au răstignit în neputinţă pentru mulţi ani. A urmat un şir de ani în care instituţia s-a îndatorat pentru reluarea ciclului agricol, dobânzile au luat-o razna, iar preţul produselor agricole a stat pe loc în aşa fel încât s-au adunat datorii de câteva zeci de miliarde de lei.
Cercetător ajuns cerşetor cu diplomă
Încet, încet terenurile au fost lăsate în paragină sau cultivate cu plante perene a căror cultură nu impunea cheltuieli în fiecare an.
Tratamentele de întreţinere a plantaţiilor s-au împuţinat, pomii şi via au îmbătrânit şi nu au mai fost întineriţi, utilajele au devenit hârburi, băncile şi-au cerut împrumuturile, la care au calculat penalităţi ruinătoare, cercetătorii au rămas descumpăniţi de legile care s-au rostogolit peste ei şi-i obligau să intre în competiţie dură cu proiecte care nu erau selectate întotdeauna după interesul ştiinţific şi aplicabilitatea în teren. Toate acestea şi haosul din agricultură care dăinuie de 17 ani au adus staţiunea de la Dăbuleni aproape de starea ei iniţială de la înfiinţare.
Cu conturile blocate, cu oamenii neplătiţi, cu câmpuri necultivate şi cedate la Direcţia Silvică, cu povara anotimpurilor din ce în ce mai călduroase, staţiunea de pe nisipurile de la Dăbuleni aşteaptă Legea cercetării agricole ca mortul colacul. Oamenii speră că o astfel de lege va separa apele, iar ei îşi vor redobândi demnitatea profesională. Cu treizeci de ani de cercetare în spate, cu proiecte finalizate, care au dat soluţii pentru nisipurile Dăbuleniului, cu un bagaj imens de cunoştinţe acumulate într-o viaţă de om care a lucrat ce i-a plăcut, secretarul ştiinţific al Staţiunii de cercetare de la Dăbuleni, Vasile Toma, recunoaşte că paradisul agricol de la Dăbuleni a ajuns istorie şi nu poate să înţeleagă de ce.
Strategie avem, dar nu are cine să o răsfoiască
„Mai avem 3.000 ha de teren, dintre care 2.000 ha trebuie să le cedăm la legile fondului funciar. Pe aceste terenuri sunt deja aprobate anexele la legi, dar nu ştiu de ce nimeni nu face nimic să le ia ca să putem să ştim şi noi cu ce rămânem. Toată suprafaţa staţiunii este irigabilă şi chiar se irigă, deşi acum 50% din apa de la aspersoare din cauza căldurii se evaporă şi nu ajunge la plante. Aici am făcut minuni. Am cercetat şi am reuşit să producem pepeni verzi, lubeniţe altoite în tiugă (troacă) pe câmpurile experimentale şi am demonstrat că producţia creşte cu până la 50%. Am finalizat şi o temă de cercetare în acest domeniu. Avem teme finalizate care răspund la cerinţele actuale, când toată lumea este îngrijorată de aridizarea sudului judeţului şi al României. În urmă cu cinci ani am fost cooptaţi pentru elaborarera unei strategii care răspundea la aceleaşi întrebări pe care şi le pun oficialii acum. Există soluţii pentru a stopa aridizarea şi deşertificarea, dar soluţiile se transformă în realitate cu bani“, a spus Vasile Toma.
Pentru a-i uşura munca ministrului Remeş, condamnat de premier la tot felul de strategii, îi putem sufla că există deja una făcută de specialişti în urmă cu cinci ani, când am avut un an la fel de secetos ca şi acesta, şi ar putea măcar să o răsfoiască. Asta dacă nu vrea să se trezească din nou cu hârtiile în braţe.
Blestemul nisipurilor: praful şi pulberea
Ca să supravieţuiască într-un domeniu chinuit de tot felul de legi contradictorii, asezonate cu hotărâri de guvern aiuritoare, staţiunea a dat sătenilor terenuri pe baza contractelor de parteneriat public privat. Pe acestea ţăranii cultivă lubeniţe, dar nici unul nu cultivă soiul creat la staţiune „dulcele de Dăbuleni“, care, chiar dacă era dulce, se pare că nu era atât de productiv ca şi hibrizii aduşi de dincolo. Anul acesta, făcând muncă patriotică, specialiştii au reuşit să adune de pe câmpuri 600 de tone de sămânţă de grâu, orzoaică de primăvară, rapiţă de consum, muştar de sămânţă şi mai au în stoc cinci vagoane de vin, pe care nu pot să-l vândă. Vinul este adăpostit în butoaie uriaşe de fibră de sticlă, aşezate sub şoproane, pentru că staţiunea care a avut peste 400 ha de vie nu a avut niciodată cramă proprie.
Din cele 400 ha de pomi fructiferi nu au mai rămas decât 28 ha, şi acestea de mult amortizate, care mai sunt în picioare din mila fermierilor care, dacă le-ar defrişa, ar termina definitiv cu pomicultura şi soiurile adaptate pe nisipuri. Via este în paragină, netratată şi pârlită de cele 70 de grade Celsius înregistrate frecvent la nivelul solului nisipos, nu mai are spalieri, nu mai are sârme de susţinere a corzilor şi abia se mai vede din nisipul încins de arşiţă. Spaima staţiunii a ajuns o oarecare Veta, un soi de Elena Udrea a Dăbuleniului, care ba îi cumpără pe toţi, ba îi ia la bucată. Oricum, cele două iazuri de cinci hectare de luciu de apă făcute în mijlocul nisipurilor pentru a asigura rezerva strategică fac cu ochiul unor persoane care nu au nici o legătură cu agricultura.
