„78% din populatia tarii este bolnava psihic, asa spun statisticile. Dar nu ne-am saturat de ele? Nu vrem sa vindecam boala care ne-a cuprins pe toti? Si cum vrem sa rezolvam acest fapt, daca nu ne dam interesul pentru oameni? Avem o tara numai de handicapati, de cersetori? Se mai intreaba cineva ce se intimpla cu oamenii obisnuiti de pe strada sau cu intelectualii care se zbat in situatii limita?“ Sint intrebari pe care le adreseaza Larisa Voican, profesoara de fizica, mama a trei copii si somera. O femeie care – punind mai presus de cariera familia – a ajuns sa-si vinda casa de doua ori pentru a supravietui. Si care acum citeste mica publicitate din ziare pentru a gasi un post de menajera pe la familii instarite.
„Nu as fi vrut sa ajung la ziar pentru ca nu mi-e usor sa vorbesc cu strainii despre situatia mea. M-am gindit chiar ca vor ride de mine, doar nu sint un caz special. Dar tocmai acest lucru m-a determinat sa apelez la presa: sint doar un om obisnuit si disperat, asa cum sint milioane in tara asta. Citesc paginile sociale si vad doar istorii de oameni bolnavi, parasiti de copii, care dorm pe strada sau cine stie pe unde. De ce nu scrie nimeni despre noi, intelectualii, care – in citiva ani – am pierdut orice reper, orice contact cu mersul lucrurilor. Odata am facut scoli, am fost integrati in societate, am fost buni. Acum insa nu mai dam bine, nu ne mai potrivim sistemului si sintem lasati deoparte. Este cineva raspunzator pentru vietile noastre, care au ajuns un haos? Poate cineva sa faca ordine?“
Larisa Voican are 42 de ani. In 1983 a absolvit Facultatea de Fizica din Craiova, a activat citiva ani in invatamint si si-a luat definitivatul. Apoi s-a casatorit. Curind au venit si copiii: Roxana (16 ani), Andreea (14 ani), Ovidiu (13 ani). Si-a intrerupt serviciul pentru a se dedica educatiei copiilor, singurul lucru cu adevarat important pentru ea, lucru pe care l-a facut cu pasiune si cu vocatie, asa cum recunoaste.
„Copiii m-au interesat, in primul rind copiii mei. Am facut tot ce se putea sa aiba parte de o viata frumoasa. Am renuntat la tot ce insemna o cariera pentru a ma ocupa de ei. Pot spune ca in ceea ce ii priveste sint multumita: toti trei sint de 9 si 10, sint premianti. Nu regret nimic. Doar ca acum a venit timpul sa ma ocup putin si de mine. Si apoi vor veni ani grei, va trebui sa-si continue studiile, ceea ce inseamna bani, multi bani. Deci, trebuie sa-mi gasesc un serviciu“, spune Larisa.
N-am pregatire de zidar, ca m-as angaja
Avind insa o virsta la care cu greu mai poti lua viata de la capat si, mai ales, intr-o societate in care doar tineretea si relatiile deschid usi, Larisa Voican a ajuns in situatia de a merge de la un interviu la altul, de a cauta in cite un magazin un post liber de vinzatoare, de a decupa anunturile din ziare. Studiile si pregatirea nu mai au acum o atit de mare importanta. Ar lucra orice, doar sa-si duca la bun sfirsit misiunea de mama.
„Din cauza problemelor de familie, nu am avut timp sa invat pentru titularizare. Am luat insa citeva ore de suplinire, sase luni cu totul in ultimii doi ani, si acelea dupa nenumarate interventii. Pentru ca educatia copiilor a fost principiul dupa care mi-am condus viata, am si studiat, in particular, acest aspect. Nu m-au interesat niciodata gradele, functiile, diplomele, am invatat pentru mine si pentru ca mi-a placut. Tocmai pentru a acumula mai multa experienta si a cunoaste am lucrat trei ani in scoli speciale, cu copii cu deficiente mintale, motorii. Alti opt ani am lucrat ca educatoare. Inspectoratul cunoaste competentele mele, dar acum sint altele criteriile dupa care se fac angajarile… Totusi, sint in stare sa renunt la ceea ce imi place, ca sa supravietuiesc. Doar refuzuri primesc de peste tot. Vinzatoare in bar nu pot sa fiu pentru ca nu sint nici tinara, nici disponibila. Si exista si riscul sa dai peste un patron care sa iti gaseasca lipsuri in gestiune sa platesti toata viata. M-am gindit sa ma duc menajera. Dar, pentru un milion, merita sa faci munca de femeie de serviciu in casa altuia? Nu sint pretentioasa, nu consider ca ma umilesc daca dau cu matura, dar ce mai faci acum cu un milion? M-am dus la fortele de munca. Posturi libere de zidar, sticlar, electrician – n-am pregatirea necesara. Am fost la un interviu la World Vision, tot pentru a lucra cu copiii. Proba scrisa am trecut-o fara probleme si numai din cunostintele pe care le-am acumulat studiind singura. In final, am fost respinsa – poate nu cunostem bine limba engleza, poate din alt motiv… Citeodata stau si ma gindesc daca sint buna de ceva… As vrea sa ma ocup in continuare de copii, si de ai altora. Si chiar de parinti. Sa intru intr-o organizatie care sa se preocupe de educatia parintilor pentru viitorul copiilor. Sint atitia, adulti frustrati, ale caror probleme de comportament influenteaza evolutia ulterioara a copiilor. Iar soarta unei societati depinde in primul rind de educatia copiilor.“
Si-au vindut de doua ori casa pentru a supravietui
Din cauza problemelor financiare, familia Voican a fost nevoita sa-si vinda apartamentul de doua ori. Acum locuiesc la etajul zece intr-un bloc in Craiovita Noua, nu se stie pentru cit timp.
„Pina la vara se vor stringe iar datorii. Cred ca ne vom cumpara o rulota – glumeam cu sotul – ca sa nu fim nevoiti sa mai platim atitea taxe… Sint la o virsta la care as putea sa ofer mult, doar sa mi se dea aceasta sansa. Nu ma deranjeaza sa fac naveta, cred ca aceia care fac nazuri ca sint departe de casa nu au vocatie pentru meseria pe care si-au ales-o.“
Cu un salariu de doua milioane – pe care sotul Larisei il primeste pentru functia de referent la Primaria din Sopot – o famile de cinci persoane este nevoita sa se intretina, in conditiile in care educatia este mai scumpa decit mincarea.
„Cred ca problemele sufletesti sint mult mai stresante decit ca nu ai ce minca azi, mai ales daca esti un om competent. Dar in aceasta societate nimeni nu mai da atentie sufletului… Am ajuns sa ne umilim aceia care inca nu am renuntat la umanitate. De felul meu sint o luptatoare, dar orice om are o limita si mi-e frica sa nu cedez. Culmea e ca am invatat sa zimbesc mereu… Trebuie sa fii vesela pentru a le oferi copiilor confortul necesar…“
