Au apus de mult vremurile cind palariile erau un accesoriu obligatoriu pentru orice domn si orice duduie cu respect pentru propria persoana, numai plebea fiind cea care isi permitea sa iasa in lume cu capul descoperit! Gesturile largi cu care gentlemenii salutau, cu palaria in mina, doamnele care treceau in calesti si se ascundeau, rusinoase, dupa borurile largi ale accesoriilor capilare au ramas numai scene de filme de epoca sau numai amintiri incetosate in mintea vechilor palarieri, din ce in ce mai putini si din ce in ce mai nefolositori.
Batrineii care nu au renuntat la elegantul articol vestimentar regreta vremurile cind existau zeci de ateliere in care palarierii se intreceau in meserie, uimindu-si mustereii cu calitatea produselor. Acum, palariile sau sepcile se gasesc greu, numai in anumite magazine, iar majoritatea sint importate, deci, mult prea scumpe. „Ehe-he, ce vremuri! S-au dus… “, ofteaza un batrinel, privindu-si cu mila palaria ponosita si roasa“.
Micutele ateliere si magazine in care se mai gasesc palarii si sepci au devenit doar pete de culoare in Craiova. Dupa tejghele, batrinei cu trupurile firave isi asteapta cei citiva clienti fideli, supravietuitori ai acelorasi timpuri si obiceiuri.
Pe strada Gheorghe Doja, de gardul primei case sta lipit un magazin care poarta o inscriptie albastra: „Caciuli. Confectionare si reparatii“. Proprietarii sint o familie de pensionari care incearca sa-si rotunjeasca veniturile indeletnicindu-se cu ce stiu sa faca foarte bine: palarii, caciuli si sepci, chiar daca afacerea este departe de a fi prospera.
Ion Macreanu este un alt „palarier“, dar unul care a renuntat de ceva vreme la practicarea meseriei. „A imbatrinit, are 72 de ani, este bolav de diabet, nu mai are nici foarte multa rabdare… In magazin au mai ramas citeva sepci nevindute, dar deja am renuntat si am dat spatiul spre inchiriere. Nu mai cumpara lumea cum cumpara odata! Mai vine cite un mos cu o sapca veche de zece ani, facuta praf, si ne cere sa o reparam. Pai, mai bine faci una noua decit sa o repari, ca, oricum, iti ia mai putin timp!“, spune Constantin Macreanu, fiul batrinului.
Mai ieri ceaprazarie, in curind unul dintre multele supermarketuri
Barbatul a pasit si el pe urmele tatalui si a invatat meserie timp de sase ani. Dar a renuntat pentru ca, oricum, bani nu ies si nici satisfactii prea mari nu ai, daca nu sint clienti care sa aprecieze ce faci. „Inainte faceam cite zece sepci in opt ore. Acum am incetat activitatea si eu, si tata“, continua barbatul.
Din vechiul atelier, in care Ion Macreanu impreuna cu sotia sa faceau palarii si sepci sa „imbrace“ capetele distinse ale domnilor si doamnelor sau pe cele ale scolarilor nazdravani, nu a mai ramas decit o masina de cusut Singer, batrina de cind lumea, un calapod lucios, impodobit cu o sapca de vinilin neterminata, un fier de calcat pe carbuni si un stoc de sepci nevindute, aliniate in vitrina si pe masa din atelier. Din stofa, din vinilin, negre, cadrilate, pentru capete marunte sau pentru cele mai mari, sepcile par stinghere in spatiul modernizat, mirosind inca a var si a diluant, care asteapta sa fie transformat intr-un alt magazin modern sau un sediu de firma importanta. „Ehe-he, s-au dus vremurile de altadata!…“.
