La numai o aruncatura de bat de Craiova, pe malul Jiului, intr-un catun denumit Cotu traieste poate cea mai linistita comunitate de tigani. Este vorba despre un sat de caramidari. Acum, la inceputul mileniului trei, ei sint inca aruncati in negura timpurilor medievale. Sigura lor legatura cu civilizatia o reprezinta masinile celor care vin sa le cumpere produsele. In rest, viata lor este la fel de dura ca acum sute de ani. Acolo nu muncesc la caramida decit cei care au ce minca acasa pentru a avea puterea necesara. Cei slabi sint eliminati printr-o selectie naturala. Dar nici forta fizica nu rezolva totul, activitatea lor depinzind direct de capriciile vremii.
Totul este la mila Domnului
La Cotu, caramidarii au venit de multi ani. Ei au fost atrasi de caracteristicile solului, bun pentru producerea caramizilor. Activitatea lor se desfasoara pe cicluri de… fabricatie. Din momentul in care pamintul argilos este scos din gropane si framintat si pina cind caramida arsa este scoasa din cuptor, trec aproape doua luni. Intii se sapa adinc dupa materia prima, apoi aceasta este amestecata si framintata cu apa pina se obtine un amestec omogen. Pentru asta, caramidarii joaca noroiul cu picioarele goale zile in sir. „Aluatul“ este asezat in forme speciale, dupa care „feliile“ sint insirate una linga alta pe jos. Din acel moment, totul depinde de vreme. „Caramizile trebuie sa stea asa la uscat trei – patru saptamini (daca este cald) ca sa nu se crape in cuptor daca au mijlocul ud. Daca este rece si innorat poate dura si o luna jumate pina sa se usuce. Daca da o ploaie, s-a dus toata munca noastra, si nici materialul nu-l mai putem refolosi. O luam de la cap“, a spus Ion Ghinea, de 51 de ani. Ultima faza este cea in care sint arse caramizile. Uscate bine, ele sint stivuite cu miile in forma unui cuptor urias care este captusit bine pe exterior cu pamint ud. In vatra acestuia este facut focul in care sint bagati busteni intregi. Cind jarul este puternic, gurile cuptorului se astupa, iar focul este lasat sa mocneasca in interior citeva zile. „Cu voia lui Dumnezeu, cind cuptorul se raceste caramizile sint gata“, spun ei. Apa – tot o materie prima – este scoasa dintr-o fintina cu cumpana. Putul este sapat dupa model… african: o groapa adinca de peste cinci metri si foarte larga, peretii fiind consolidati cu trunchiuri subtiri de copaci. In spatele acestora este pusa o folie de plastic pentru a impiedica nisipul sa cada in apa. In fundul gropii este ingropat un cazan de metal foarte mare – fara fund – care este umplut permanent de apa unui izvor subteran. Apa este folosita si la baut.
Bani si „grafice de plan“
Acest proces inseamna zile in sir de munca grea, din zori si pina cind se intuneca. „Este greu. Munca asta nu o poate face oricine. Pentru asta trebuie sa ai situatie buna acasa si sa maninci consistent, nu stir sau loboda. Ce sa facem cu cei carora le tremura miinile si picioarele de foame?“, spune Constantin Gheorghe, de 30 de ani.
Acest cerc vicios este foarte dur: ca sa muncesti trebuie sa maninci, iar ca sa maninci trebuie sa muncesti. Regula este: ai totul sau nimic, si atunci te autoelimini. Problemele sint si de alta natura. „De multe ori, la inceputul unui ciclu facem imprumuturi, obligindu-ne sa restituim banii dupa ce vindem caramizile. Nu intotdeuna ne ies socotelile. Se intimpla sa luam pe caramizi mai putini bani decit imprumutam si atunci trebuie sa facem alt imprumut si s-o luam de la cap. Din acei bani trebuie sa cumparam lemne de foc pentru caramizi, sa mai si mincam… rareori cind reusim sa iesim pe zero din acest cerc“, spune tot Constantin Gheorghe.
Intre Europa si caramidari sint liderii etniei
Multe familii traiesc in conditii foarte grele. Membrii acelei comunitati s-au obisnuit atit de mult cu ele, incit nu li se mai pare ceva deosebit. Fiecare are cite o casuta cu una sau doua incaperi. In ciuda activitatii lor, casele nu sint facute integral din caramida arsa, ci si din chirpici si nici nu sint mari. Ei spun ca prefera sa vinda caramida produsa decit sa inchida banii in propriile case. Singurul care s-a plins este Ion Ghinea. El il are in grija pe micutul Florin Caldararu, de doi ani. „Este copilul fetei mele. Barbatu-sau a lasat-o, iar ea a plecat de acasa. Mi-e frica sa nu-mi ia cineva copilul. Are tot ce-i trebuie, ma ajuta si ceilalti copii si nepoti ai mei… sintem o familie“, a spus acesta. Micutul se juca, parca nepasindu-i de ce se intimpla in jurul lui. Un alt caramidar care n-a vrut sa spuna cum il cheama a intervenit: „Sintem asa ca n-avem carte. Traim de pe o zi pe alta…. Nu ne baga nimeni in seama. De asta sintem si defavorizati. Ne doare ca nu sintem si noi in pas cu lumea… Fonduri stiu ca au venit pentru noi de la europeni, dar aici n-a ajuns nimic. Totul se opreste la liderii nostri“. Munca grea si lupta pentru supravietuire i-au facut sa fie parca mai constienti si mai civilizati decit conationalii lor de pe la periferiile oraselor pline de „civilizatie“.
