Recentul scandal din cartierul bucurestean Ferentari este o noua dovada ca in România s-a acumulat, treptat, un capital de violenta considerabil. Unele farâme din ea mai apar ici si colo, spre deliciul buletinelor de stiri. Din pacate, cartierul respectiv are o mare „toleranta“ la altercatii de tot felul. Numai ca de data aceasta mirosea in aer a revolta populara; pentru a-i calma pe recalcitrantii ce refuzau sa plateasca abonamentul la electricitate, a trebuit sa vina trupele speciale ale politiei metropolitane. Ca in filme, ai zice.
Dar nu e un film, ci e viata românilor, nemachiata. In manualele noastre de scoala primara se spunea ca suntem oameni pasnici si intelegatori. Intre mitologia nationala a imaginii noastre despre noi insine si realitatea necosmetizata a societatii este o cale tot mai lunga. In ciuda a ceea ce ne place sa credem despre noi, România este o tara in care vezi violenta mustind in aproape orice manifestare sociala. Nu se trag inca focuri de arma peste tot, ca in filmele americane de serie B, dar in rest le avem pe toate. Bataile crunte – pe stadioane sau in afara lor – intre suporterii echipelor de fotbal, bataile prin baruri intre copii de bani gata si bodyguarzii aferenti, ciomagelile prin discotecile rurale intre flacai din sate vecine, balacarelile (intre sot si sotie, rude sau vecini) din numeroase emisiuni TV, reprosurile rastite pe care le auzi la cozile din fata farmaciilor, imbrâncelile din fata vreunui ghiseu, injuraturile pe care si le servesc unul altuia soferii care nu si-ar da prioritate nici morti – toate acestea sunt parti din acelasi fenomen de amploare, ce se dezvolta nestingherit sub ochii nostri. Supararile românilor, nervii, stresul si esecurile, asteptarile prea lungi si sperantele prea des sparte – toate au dus catre aceasta acumulare de violenta, la toate nivelurile. Nu numai oamenii simpli sunt atinsi. Urmariti-i atent pe „alesii“ dumneavoastra. La prima vedere, politica româneasca este inca linistita. Prin Taiwan sau Coreea de Sud, deputatii sar la bataie la propriu; prin Rusia, interlocutorii, prin talk-show-uri, isi arunca, la nervi, unul altuia paharele de apa in fata. Noi suntem inca la inceput: deocamdata, auzim din ce in ce mai multe interjectii si din ce in ce mai putine fraze rostite normal, pâna la capat.
Românii stau pe un butoi de pulbere. Observam spectacolul violentei peste tot in jurul nostru si ne amagim ca, expunându-se, ea se consuma. Dar daca, prin multiplicare, ea nu face altceva decât sa se acutizeze? In ultimii ani, atentia ne-a fost mereu focalizata catre ceva. Ca a fost NATO sau UE, la nivel national am avut, cât de cât, un tel. S-ar putea ca, din 2007, unii români sa se simta tradati in sperantele lor si sa considere ca telul „national“ nu este si al lor. Atunci poate isi vor aduce aminte de politele pe care le au de platit. In spatele lor, ca generatie, vor fi adolescentii de azi – ei insisi imbibati in violenta, pe toate caile, din frageda pruncie.
Si ramâne atunci de vazut daca vor fi destule capete de spart pe masura furiilor din creierele noastre.
