Cea mai mare unitate medicală cu profil de psihiatrie din Oltenia, Spitalul Poiana Mare, funcţionează de circa doi ani la capacitate maximă. Cele 500 de paturi din cele opt pavilioane sunt ocupate de pacienţi sosiţi nu doar din Dolj sau judeţele limitrofe, ci din toată ţara. „Spre exemplu, acum avem 492 de persoane internate, iar în fiecare dimineaţă, înainte de raportul de gardă, analizăm programările. Suntem la capacitate maximă de vreo doi ani şi trei luni şi nu mai este nici acea nebunie, care se mai întâmpla, cu alergatul după pacienţi“, susţine Virginia Dianu, managerul Spitalului de Psihiatrie Poiana Mare din mai 2010. Lucrează în acest spital de 23 de ani şi este cunoscută de toţi pacienţii, cu care, pentru a te face înţeles, trebuie să se porţi ca şi cu un preşcolar. Toţi vin cu probleme, mulţi din cauza depresiei, un fenomen îngrijorător care ia amploare. La Poiana Mare se tratează însă nu doar cei care suferă de depresie din cauza situaţiei materiale precare, ci şi procurori sau poliţişti şi există şi cazuri de pacienţi reintegraţi în societate.
GdS: Ce fel de pacienţi ajung la Spitalul din Poiana Mare?
Virginia Dianu: Adresabilitatea către noi este, în mare parte, prin serviciul 112. Adică sunt persoane care fac depresii, care devin violente, care au tendinţe suicidare, şi atunci, de obicei, ajung la Poiana Mare însoţite de poliţie. Avem şi pacienţi care vin cu trimiteri de la medicii specialişti, în speţă din clinică. Noi fiind un spital de cronici, pacientul trece prin clinică, este tratat în zilele corespunzătoare pentru acuţi, după care, dacă nu este bine, e dirijat spre noi. Asta nu înseamnă că plimbăm pacientul de colo colo. Nu se pune problema aceasta.
GdS: Se spune că trebuie să fii „nebun“ ca să lucrezi la un astfel de spital.
V.D.: Nu ştiu dacă trebuie să fii nebun, în ghilimele vorbind, pentru a lucra aici. Dar ca să poţi lucra în psihiatrie şi să ai şi rezultate, trebuie să ai şi puţină nebunie. Şi vă dau şi exemple personale. Eu lucrez în acest spital de 23 de ani şi nu am pregetat atunci când a fost nevoie de aportul meu să mă implic. Eu sunt din Timişoara, mi-am făcut stagiile la Fundeni, apoi la spitalele de la Craiova, şi pot să spun că m-au impresionat din primul moment pacienţii unui astfel de spital. În clipa în care am intrat aici şi am văzut cât de neajutoraţi sunt, vă spun sincer că am început să-i percep ca şi pe familia mea. Dacă ştiam că unul împlineşte o oarecare vârstă, îi aduceam de acasă o prăjiturică. Poate era o nebunie, dar aşa simţeam. Acum, devenind director, nebunia asta s-a accentuat, iar familia mea a devenit spitalul. Vin dimineaţa devreme şi plec târziu în noapte, pentru că vreau să ştiu tot ce se întâmplă aici. Ca să faci treabă bună, trebuie să ştii fiecare ce problemă are, şi pacient, şi salariat, şi să încerci să le şi rezolvi. Cel puţin asta cred eu.
GdS: Ştiu că aveţi aici pacienţi din toate categoriile sociale.
V.D.: Nu pot să nominalizez, că sunt lucruri confidenţiale, dar în acest spital s-au tratat în ultima perioadă de timp şi se tratează chiar şi în prezent, profesori, medici, procurori, poliţişti. Oamenii au înţeles că în acest spital nu vin ca într-o ultimă gară, unde te lasă trenul şi nu te mai ia niciodată. Iar asta pentru mine este o mare mulţumire, şi datorită medicilor psihiatri de aici. Am o echipă de 15 medici tineri, care vin din clinici de psihiatrie, oameni care sunt la început de carieră şi care nu pregetă să încerce fel şi fel de tratamente.
GdS: Cât de specializat este personalul spitalului?
V.D.: Avem aici 25 de medici şi 111 asistenţi. Cursuri de specialitate s-au făcut şi se fac. Anul trecut am intrat într-un parteneriat cu Spitalul Socola, Ministerul Sănătăţii şi Institutul Naţional de Psihiatrie, am ţinut cursuri la Clinica de Psihiatrie Craiova, iar cu asistenţii medicali cursurile s-au desfăşurat în incinta spitalului.
Pelerinaje la mănăstiri pentru pacienţi
GdS: Numărul cazurilor de depresie este în continuă creştere, care ar fi cauzele?
V.D.: Cauzele depresiei sunt multiple, dar o cauză preponderentă ar fi situaţia materială. Majoritatea celor care ajung aici pun în evidenţă faptul că sunt şomeri, că nu au bani pentru copii, că şi-au pierdut locul de muncă. În schimb, la medici, la procurori nu se pune această problemă materială. În zona intelectualilor, în ceea ce priveşte cauzele depresiei nu am ajuns la o concluzie exactă. Ar putea fi, totuşi, viaţa tumultuoasă, pentru că se plâng de faptul că nu mai au timp liber pentru ei, că muncesc prea mult, că se încarcă cu problemele celorlalţi… şi prefer să mă opresc aici, pentru că nu este corect faţă de aceşti pacienţi.
GdS: Cât poate sta un pacient în spital?
V.D.: Durata minimă a tratamentului este de 40 de zile. Asta înseamnă cronic, un tratament de minimum 40 de zile. După această perioadă, medicul curant decide dacă pacientul mai rămâne sau nu internat, în funcţie de evoluţia sa. Oricum, noi de mai bine de doi ani funcţionăm la capacitate maximă şi este nevoie chiar şi de programări. Cu ani în urmă era o limitare pe regiuni, dar acum putem primi pacienţi din toată ţara şi chiar avem bolnavi din Gorj, Mededinţi, Bucureşti. Dacă vin cu acele documente care să justifice necesitatea unui tratament de lungă durată, nu e nici o problemă. De când am înfiinţat ambulatoriul, în 2009, care a început să aibă adresabilitate însă din 2010, numărul internărilor se menţine la cota maximă.
GdS: Cum staţi cu veniturile?
V.D.: Banii ne vin numai de la Casa de Asigurări de Sănătate. Sunt venituri proprii, cât producem atâta primim. Este totuşi destul de greu să te descurci ca şi activitate. Şi aşa am încercat să facem mai mult pe latura spirituală. Am angajat un preot, am început construirea unei bisericuţe la intrarea în spital. Cu acest preot am demarat şi un proiect destinat pacienţilor, şi anume pelerinaje ale acestora la mănăstiri, la început mai aproape de Poiana Mare. Am pornit cu o oarecare teamă să nu se întâmple ceva şi cu grupuri mici, de cinci-şase pacienţi. Ne-a fost teamă de modul cum se poate comporta un om sub tratament în mulţime.
GdS: Şi ce rezultate aţi avut?
V.D.: Vă spun sincer că la prima ieşire s-au comportat extraordinar. Au fost atât de cuminţi, foarte curioşi să vadă, să pună întrebări, atenţi să nu deranjeze. Au fost precum nişte şcolari. Venind în spital, au început să povestească, pentru că le-am făcut fotografii, le-am făcut diplome cu cine a fost cel mai cuminte, cine a fost cel mai curat, pentru că aşa lucrăm cu ei. După ce au povestit şi la alţii, au început să curgă solicitări pentru astfel de deplasări. Ele se fac în continuare, dar cu foarte mare atenţie, adică pe lângă pacienţi merg şi salariaţii, cu tratamentul după ei. Este o ieşire, dar ce ţine de medicaţia şi de statutul pacienţilor nu trebuie neglijat.
„Bolnavul psihic nu este primit tocmai bine de alte spitale“
GdS: Se pot integra unii pacienţi în societate?
V.D.: Da, se pot reintegra. De fapt, asta este şi marea mulţumire a mea şi a colegilor mei de aici. Dacă cu ani în urmă se spunea că, odată ce ajungi la Poiana Mare, te duci la moarte, acum sunt exemple de pacienţi care au trecut pe aici şi acum sunt reîntorşi în societate.
GdS: Cum sunt văzuţi aceşti pacienţi de lumea din afară?
V.D.: Nu tocmai în regulă şi asta e marea mea durere. Am avut odată un caz de ciroză la un tânăr pacient, Claudiu, de 23 de ani. La circa o săptămână după internarea în spital s-a observat că starea sa de sănătate se degrada şi a trebuit să-i facem mai multe investigaţii. Am avut probleme, pentru că bolnavul psihic nu este primit tocmai bine de alte spitale. Adică, dacă s-ar putea să-l vadă undeva în ambulanţă, să-i pună ceva pe o hârtie şi să ţi-l trimită înapoi. Am intervenit pentru acest caz şi nu voi pregeta să intervin pentru oricine în această situaţie la managerii de spitale. L-am trimis de câteva ori la spital să vedem ce se întâmplă cu el şi până la urmă s-a descoperit că avea o tumoră. Doamna doctor Cherciu l-a acceptat ca pe orice alt pacient, iar acum este foarte bine. A fost operat, a urmat acel tratament oncologic şi este bine.
GdS: Cum staţi cu aparatura în spital?
V.D.: Cu aparatura pot să spun că stăm bine. Laboratorul de analize medicale este dotat acum şi pentru biochimie, şi pentru hematologie, sunt analizele de bază care se pot rezolva aici. Am angajat şi un medic internist, pentru că sunt bolnavi psihic, dar unii vin şi cu alte probleme somatice sau le capătă aici, şi atunci, pentru a diminua cheltuielile cu drumurile spre alte spitale, am angajat acest internist care asigură cât poate. Problemele de competenţă care sunt depăşite merg spre soluţionare la Spitalul de Urgenţă din Craiova sau la Spitalul din Calafat.
GdS: Aţi mai avea nevoie şi de altceva pentru investigaţii?
V.D.: Dacă la investiţiile pe laborator stăm bine, pot spune că mi-aş mai dori o radiologie. Spitalul a avut cu ani în urmă şi secţie de pneumoftiziologie, dar ea a dispărut. Au apărut nişte ambiţii, pentru că aici, în Oltenia, toată lumea vrea să fie şef, vrea pe aceeaşi poziţie. Dacă s-ar putea să fie toţi directori ar fi nemaipomenit. Aşa a dispărut radiologia de aici. Dar în psihiatrie este absolut obligatoriu să faci, la internare, toate analizele de bază, printre care şi această imagine radiologică la plămâni. Imaginaţi-vă, la cât rulaj este în acest spital, câţi bani duc eu spre un alt spital care are radiologie. Dacă aş avea bani acum, asta ar fi prima investiţie pe care aş face-o, pe radiologie. Mai intenţionez să dezvolt spitalul şi cu o secţie de Alzheimer, pentru că este adresabilitate şi în acest sector, numai că aici trebuie personal mai mult. Dacă vrei să ai bani, trebuie să şi produci, să ai servicii. Este ca în sistemul privat. Şi servicii ai doar dacă eşti serios, dacă ai specialişti şi dacă alergi după noutăţi. În 2010 erau internaţi 262 de pacienţi, dar, dând drumul la ambulatoriu, unde unele persoane vin spre internare, altele pentru tratament, am zis să prind şi această porţiune de spitalizare de zi, pentru cei care nu vor să rămână în spital, dar nici să plece imediat cu o reţetă. Iar pentru această spitalizare de zi se primesc bani de la Casă, alţii faţă de cei contractaţi pentru spitalizarea continuă.
GdS: Ce nemulţumiri aveţi?
V.D.: Nemulţumiri sunt multe şi privesc energia electrică, energia termică şi clădirile. Îmi doresc ca în acest an să prind un proiect de modernizare a pavilioanelor spitalului şi să rezolv problema cu centrala termică şi cu energia electrică. Încălzire centrală avem din 2004, dar problema este canalul termic, în care nu s-a investit de 60 de ani, de când este spitalul. Nici în reţeaua electrică nu s-a mai investit de mult şi, la o simplă ploaie sau la vânt, firele se rup. Sunt probleme administrative ale spitalului şi trebuie să scăpăm de ele. Aşa că m-am gândit la o soluţie. Spitalul este amplasat pe o suprafaţă de 50 de hectare, din care 30 de hectare de teren arabil. Acest pământ îl cultivăm cu grâu, pentru pâine, cu cartofi, pentru zona bucătăriei, dar nu sunt mulţumită. Aş vrea să câştigăm mai mult de pe acest teren şi atunci mi-a încolţit ideea unor celule voltaice, pentru a produce energia electrică necesară spitalului sau chiar şi energie regenerabilă. Repet, am terenul, sper să reuşesc să pun ceva pe el.
