Bundesverfassungsgericht şi Penibilii lui Băsescu

„În Marea Britanie, bau-bau este cel care-i ia pe copiii neascultători. În Italia, frica de «omul negru» îi convinge să mănânce. În Uniunea Europeană, creaturile groazei sunt robele roşii de la Bundesverfassungsgericht, Curtea Constituţională germană“, scrie The Economisit, într-un articol publicat la începutul lunii noiembrie. Reputaţia judecătorilor din Karlsruhe este, aşadar, de atotputernici, iar caricatura care însoţeşte articolul înfăţişează un grup de judecători în robe roşii privind severi, de sus, la Angela Merkel, cum hrăneşte un euro sleit. Deciziile luate de Bundesverfassungsgericht afectează politica economică a Germaniei şi au implicaţii pe întreg teritoriul UE.
De pildă, Curtea pune în discuţie legalitatea unor măsuri economice menite să salveze zona euro, judecătorii din Karlsruhe fiind preocupaţi să nu fie afectată suveranitatea Germaniei şi să limiteze puterile UE. Alte decizii desfiinţează legi importante, cum ar fi cea privind stocarea datelor personale, fiind argumente puternic în favoarea îndulcirii directivei europene antiterorism. Sunt Dumnezeii Germaniei, detestaţi de politicieni, la fel ca în România, cu diferenţa că se bucură de încrederea populaţiei, independenţa lor n-o pune la îndoială nimeni. Bundesverfassungsgericht este una dintre cele mai respectate instituţii din ţară, după cum a comentat recent postul de radio Deutsche Welle, la numirea lui Andreas Voßkuhle, cel mai tânăr preşedinte din istoria ei (46 de ani).
În România, Curtea Constituţională s-a decredibilizat singură în ultimii ani, pronunţând sentinţe contradictorii, prost argumentate şi orientate politic, în funcţie de partidul sau coaliţia care reuşea să aibă majoritatea în completul de nouă judecători. Toate partidele şi-au numit oameni acolo pe criterii pur politice. Crin Antonescu, atunci când l-a propus pe Meleşcanu, a recunoscut senin că „e război“ şi că foloseşte Curtea Constituţională ca să se apere. Meleşcanu n-a mai ajuns la Curte, dar războiul politic se tot înteţeşte, iar politicienii manevrează din culise judecătorii Curţii ca pe nişte scutieri personali.
Traian Băsescu a decretat, joi, că instituţia este „penibilă“, pentru că ar fi pus în pericol respectarea acordului României cu instituţiile financiare internaţionale: „Am avut probleme extrem de serioase în discuţiile cu Fondul, Uniunea şi Banca Mondială, legate de credibilitatea şi predictibilitatea deciziilor instituţiilor juridice ale României care adesea, fără justificare şi temei constituţional sau legal, au interferat masiv politica economică a guvernului. Şi aici cred că este evident pentru oricine cât de penibilă poate fi o instituţie a statului român care spune «Da, facem pensiile după contribuţie, dar la o singură categorie, nu cea în care sunt şi eu». Sau «Da, ar fi bună Legea educaţiei, dar să afectezi profesorii? Păi şi noi câţiva suntem profesori, unul decan, altul rector»“.
Printre penibilii judecători se numără câţiva numiţi chiar de Traian Băsescu şi PDL, unii dintre ei iluştri jurişti consulţi anonimi, ajunşi între timp lectori la „privată“. Petre Lăzăroiu, propus de preşedinte la Curte, se numără printre ei. A înclinat balanţa în mod decisiv, astfel încât procedura asumării guvernului pe Legea educaţiei a fost declarată neconstituţională. Culmea este că, pe fond, decizia este de această dată corect şi convingător argumentată. Însă, preşedintele Traian Băsescu a făcut tot posibilul, prin intervenţiile sale publice din ultimele zile, să submineze credibilitatea Curţii, sugerând că unii dintre judecători ar fi avut interese personale când au blocat adoptarea legii prin procedura asumării răspunderii.
Şi Mircea Geoană, Victor Ponta, Crin Antonescu sau Adrian Nastase, alţi lideri PSD şi PNL, au procedat la fel ca Traian Băsescu atunci când sentinţele Curţii nu erau pe placul lor: au acuzat judecătorii că s-au transformat în anexa Cotroceniului, i-a decredibilizat masiv şi brutal. Din acest motiv, credibilitatea lor este zero şi când ţipă că deciziile sunt politice, şi când defilează cu ele prezentându-le drept dovezi zdrobitoare ale justiţiei independente în lupta cu dictatura.
Şeful statului vrea măsuri rapide şi eficiente, dar într-o democraţie în care puterea şi opoziţia abuzează de instituţiile ei, instituţiile însele fiind nefuncţionale sau blocate, reformele în forţă şi terapiile de şoc au puţine şanse de reuşită. Democraţia este cel mai mic rău dintre relele posibile, când are de-a face cu politicieni responsabili, şi un coşmar, când se exercită prin oameni iraţionali şi incompetenţi. Iar instituţiile slabe – cum este Curtea Constituţională – trebuie consolidate, prin popularea lor cu oameni competenţi şi credibili, dar momentul a fost ratat în vară, când s-a împrospătat garnitura de judecători la Curte.
Pe Traian Băsescu n-ar trebui să-l preocupe faptul că deciziile Curţii pun România în situaţii dificile în faţa organismelor internaţionale, ci coerenţa şi justeţea sentinţelor pronunţate. Ce-ar zice Băsescu să afle că judecătorii nemţi periclitează constituirea unor fonduri de sute de miliarde la nivelul UE, nu un amărât de acord de 20 de miliarde?
Şi pe cancelarul Angela Merkel, judecătorii din Karlsruhe îl scot din minţi, cu argumentele lor care dau peste cap planurile Germaniei cu ţările lovite de criză, acorduri FMI, tratatul de la Lisabona şi alte directive europene, dar toţi politicienii înţeleg că este o instituţie vitală care veghează la calitatea democraţiei. Astfel, se asigură că acolo ajunge crema justiţiei germane.
Traian Băsescu şi PDL au ratat ocazia de a scăpa Curtea de penibilul de astăzi, acceptând să trimită într-o instituţie cheie avocăţei de provincie, jurişti mediocri cărora partidul le era dator cu o sinecură, nu luminile justiţiei române. Cu astfel de personaje, statul nu poate fi modernizat, instituţiile lui de bază nu-şi vor câştiga niciodată respect şi autoritate, democraţia pierde.
Un vot a lipsit ca procedura asumării răspunderii să treacă de Curtea Constituţională, dar judecătorul trimis de Preşedinţie la Curte, Petre Lăzăroiu, s-a pronunţat împotrivă. De fapt, a făcut ceea ce se cheamă opinie concurentă, adică s-a declarat de acord cu soluţia, dar nu cu argumentarea. În tot cazul, opinia sa concurentă se adaugă la voturi pentru, nu la cele patru împotrivă.
Dacă aveţi răbdarea să o citiţi până la capăt, nu veţi înţelege mare lucru. Asumarea răspunderii este şi constituţională, şi neconstituţională, iar finalul, destul de bizar: „nu angajarea răspunderii în sine a guvernului pe proiectul unei legi este neconstituţională, ci doar produsul acestei angajări – proiectul legii care, ca urmare a angajării răspunderii guvernului, devine lege prin parcurgerea procedurilor parlamentare“.
Din opinia sa concurentă, am reţinut şi un argument de o profundă gândire juridică: „trebuie să acceptăm ideea că un atare conflict între autorităţile statului poate exista, dovada cea mai concludentă fiind aceea că însăşi Constituţia îl prevede“. Adânc şi subtil.
Fostul judecător financiar de la Curtea de Conturi – prietenos şi indulgent cu şeful statului pe vremea când era Primarul Capitalei, numit ulterior, drept răsplată, judecător la Curtea Constituţională din partea preşedinţiei – n-a mai răspuns brusc la comenzi.
Frustrarea lui Traian Băsescu poate fi înţeleasă, omul pus de el acolo a avut de data asta ceva avantaje personale mai importante de apărat. Dar acest detaliu meschin nu-i dă dreptul şefului statului să decreteze penibilă o instituţie cheie într-o democraţie, câtă vreme cel care o umple de ridicol este chiar omul lui. Dacă tot a ratat ocazia să o reformeze, poate ar fi mai bine să o desfiinţeze cu totul când va reuşi să modifice Constituţia în Parlament.