Cele mai frumoase hore, muzica militară şi lăutarii care cântau în pieţele publice erau manifestările craiovenilor din urbea de odinioară, care celebrau „cea mai mare sărbătoare naţională“, Unirea de la 1859.
Actul Unirii de la 24 Ianuarie 1859, „piatră de hotar în istoria României“, aşteptat după secole de năzuinţă, a fost primit cu entuziasm dezlănţuit de craiovenii acelor vremuri. Străzile au fost inundate de muzică şi strigăte de bucurie. Ba, mai mult, menţionează Tudor Nedelcea în lucrarea „Vocaţia spiritualităţii“, „Ministrul de interne a consfinţit ca toate cheltuielile făcute de municipalitate, «de s-au iluminat şi toate stabilimentele publice şi răspântiile oraşului… în onoarea Înălţimei sale alesului prinţ», să fie luate din fondurile sale“.
Actul Unirii a fost sărbătorit şi la 2 februarie 1859, cu prilejul depunerii jurământului de către soldaţi. „S-a făcut o manifestaţie de bucurie în onoarea lui Cuza şi «văzând magistratul intuziasmul şi bucuria ce era pe faţa fiecărui concetăţean şi vrând a încuraja şi mai mult pe orăşeni, au jertfit din veniturile Casei Municipale gratis indivizilor celor neavuţi 85 sfanţi»“.
Oltenii l-au primit cu mare bucurie pe Cuza, în vara aceluiaşi an, dar şi pe doamna Elena, la 5 octombrie 1863. S-a făcut la podul peste Jiu, de lângă Işalniţa, „un umbrar de verdeaţă garnisit pe alături în bucheturi de flori şi pă jos aşternură peste pae scoarţă, iar la mijloc un fotoliu pentru a şedea Măria sa“.
Au ieşit înainte-i săteni, în frunte cu „junele fete cu bucheturi de flori în mâini… îmbrăcate în costumele cele mai frumoase naţionale“.
Sărbătoare cu fast
În anii ce au urmat actului Unirii, lumea trăia şi sărbătoarea cu aceeaşi intensitate „cea mai mare aniversare naţională“, ca şi când atunci ar fi avut loc marele eveniment. „În fiecare an, de 24 ianuarie şi 30 august – onomastica lui Alexandru Ioan Cuza – s-au format delegaţii reprezentând oraşele oltene pentru a-l felicita personal pe domnitor, arătându-i că «toţi fiii Oltului îşi iubesc patria şi vor sta a o întări», la care Cuza, înduioşat, răspunde: «Arătaţi cetăţenilor Craiovei mulţumirile şi felicitările mele pentru sentimentele lor. Spuneţi-le că de acolo au eşit cei dintâi bărbaţi care au lucrat pentru marea idee ce se realizează astăzi»“.
Aceeaşi bucurie imensă umplea în acea mare zi inimile tuturor oltenilor. La Bârca, sătenii salutau evenimentul prin „detunături de arme“. Se prindeau în hore strigând „De la munte până la mare, trăiască România“.
„În anii următori, sărbătorirea Unirii s-a făcut într-un mod asemănător. În 1863, la ceremonie au participat“, notează Tudor Nedelcea, „şi agenţii consulari britanic, austriac şi prusian, iar pentru sărbătorirea zilei de 24 ianuarie 1865, ministrul de interne, M. Kogălniceanu, printr-o telegramă trimisă prefectului de Dolj, insistă ca «cheltuielile să aibă un scop folositor mai ales pentru săraci», iar la balul dat în municipiul Craiova au fost invitate «toate clasele sociale», aşa încât «bucuria e pe toate figurile».
Seara, de la orele 18.00 până la miezul nopţii, tot oraşul a fost iluminat, se jucau «cele mai frumoase hore din popor şi strigau: Trăiască România şi alesul ei Alexandru Ioan I-iu»“.
La aniversarea din 1866, la Craiova s-a împărţit de către municipalitate, după tradiţie, pâine şi carne familiilor sărace, s-au tras salve de puşcă, la care au participat toţi „funcţionarii civili şi militari şi agenţi ai puterilor streine şi cetăţenii“, muzica militară şi lăutarii au cântat în pieţele publice pentru „amusarea poporului“.
Ecouri în lume
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn şi al Ţării Româneşti după ce la 5 ianuarie acelaşi an el întrunise şi sufragiile moldovenilor, a consemnat Unirea celor două Principate sub un singur sceptru naţional şi implicit crearea unui nou stat pe harta Europei. Evenimentul a avut un ecou imediat în ţările continentului nostru, el bucurându-se de o receptare şi o rezonanţă fireşte în rândurile opiniei publice, guvernelor şi a presei din majoritatea ţărilor occidentale.
