… şi aşa ni se va întâmpla şi nouă. Letonia: +30%, România: +23,2%, Estonia: +20,6%, Lituania: +20,1%, Bulgaria: +16,3%. Aşa arătau creşterile costului cu forţa de muncă în trimestrul III 2007 faţă de trimestrul III 2006. În acest timp, în Uniunea Europeană cu 27 de state, costul forţei de muncă se majorase cu 3,7%, în timp ce în cele 13 state membre ale zonei EURO la acel moment, costul forţei de muncă se majora cu 2,5%. Recuperare economică puternică, nu?
Letonia: +16,5%, Bulgaria: +14,4%, Lituania: + 12,4%, Estonia: +11,2%, România: +9,1%. Aici nu mai vorbim de creşteri salariale, ci de inflaţie. Da. Majorarea anualizată a preţurilor. Curios, nu? Dacă în primul paragraf am avut statele cu cea mai mare creştere salarială din Uniunea Europeană, de anul trecut, în al doilea paragraf avem statele cu cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană. Şi, vă miră sau nu, sunt aceleaşi. Şi, vă miră sau nu, există o explicaţie…
… o explicaţie pe care încă de anul trecut o ofeream cititorilor Gazetei de Sud: spirala salarii preţ. Atunci când inflaţia raportată a fost prea mică (ţineţi minte nivelul anualizat de 3,66% din martie 2007), lumea nu o credea. Pentru că nu o simţea atât de mică. Prin urmare, anticipând inflaţie mai mare în viitor, s-au majorat pretenţiile salariale. Angajatorii, pentru a satisface aceste cerinţe, aveau una din două variante: fie reduc marja de profit, fie transferă în preţul final al produsului majorările salariale. Adică produse mai scumpe. Adică, plus de inflaţie.
Economiştii uzitează sloganuri de genul: când cererea este mai mare decât oferta, atunci vânzătorii fac preţul. Iar sensul este în sus. Acces la bani, majorări salariale mari, nesusţinute de productivitate, rămânerea în urmă a producţiei interne şi apelarea într-o măsură tot mai mare la bunurile şi serviciile din import au fost ingredientele majorării preţurilor. Când nu ai bani, te împrumuţi, mizând că, într-un fel sau în altul, te vei descurca pe viitor. Şi reuşeşti, atâta timp cât economia creşte, salariul îţi creşte, leul se întăreşte şi totul merge bine. Dar când totul ar putea merge rău?
Statele enumerate mai sus se încadrează mai mult sau mai puţin în acelaşi tipar: schimbarea fiscalităţii (cota unică), care îţi dă acces mai mare la bani, care te face apt să te împrumuţi mai mult, o faci, te îndatorezi şi speri că totul ar putea merge bine. În fapt, dacă pârghia fiscală nu mai acţionează, deznodământul, în linii mari, se înscrie în acelaşi şablon: încetinire a creşterii economice, până la stagnare, inflaţie mare şi în creştere şi, în final, scădere a nivelului de trai.
Letonia: 0,2%, Estonia: -1,4%, Lituania: 5,5%, România: 9,3%. Sunt patru din cele cinci state enumerate mai sus. Iar de această dată, avem creşterea economică din al doilea trimestru. Şi ce vedem? Că România, mai târziu intrată în Uniunea Europeană decât celelalte trei state, se află cam în postura de anul trecut a acestora. Anul trecut, ţările respective aveau creşteri economice în jur de 10% şi peste. Şi creşteri salariale de 16, 20, ba chiar 30%. Anul acesta, în cel mai bun caz (al Lituaniei), creşterea economică s-a înjumătăţit, iar inflaţia, tot în cazul Lituaniei, a urcat la peste 12%. Şi când ne gândim că Lituania a fost la un pas de a adopta moneda unică europeană, dar i-a fost refuzată intrarea în Zona Euro, pentru că inflaţia ei a fost doar cu 0,1% mai mare decât media celor mai performante trei state din Uniunea Europeană din punct de vedere al inflaţiei….
Lituania este cel mai bun caz. În care creşterea economică încă există, dar veniturile populaţiei sunt puternic roase de inflaţie. Cel mai rău caz este al Estoniei. Sau la Letoniei. Unde creşterea economică nesusţinută, cu majorări salariale peste productivitate, a condus la inflaţie puternică şi chiar la stagnare economică. Din păcate, situaţia României seamănă cu a celor trei state, doar că este întârziată.
În trimestrul II, economia României a crescut cu 9,3% faţă de trimestrul II al anului trecut. Iar câştigul salarial mediu brut s-a majorat, în iulie 2008, faţă de iulie 2007, atenţie, cu 25,8%! Aproape trasă la indigo situaţia. Cu o excepţie, şi anume aceea că România deja are o inflaţie mare, faţă de rata de anul trecut din statele baltice.
Sigur, România nu are Consiliu Monetar prin care leul să fie legat de euro. Şi îi rămâne la dispoziţie, în plus, pârghia politicii monetare. Doar că aceasta nu poate fi încordată la nesfârşit. Confruntată cu un guvern care în lipsa ştiinţei fiscale nu aplică măsuri coerente, ţintite, prudente, ci este mai degrabă lax, moale, preferând să nu investească nici macar banii pe care îi are, nemaipunându-se problema atragerii surplusului de bani din piaţa pentru investiţii, Banca Naţională este singura care, obligată de lege, luptă cu inflaţia. Dar costurile sunt mari. Dobânda de politică monetară s-a majorat deja în şapte din ultimele şapte ocazii. Deja apare şi presiunea celei de-a opta majorări. Dar, cum zic oficialii băncii, BNR nu este nici Dukadam, nici Ilie Năstase. Nu poate para toate penaltiurile rezultate din henţurile guvernamentale şi nici nu poate face spectacol pe teren ieşind în toate ocaziile învingătoare. Majorarea de dobândă-cheie înseamnă împrumuturi mai scumpe. Iar asta duce la împuţinarea resurselor de investiţii viitoare. Şi, în final, la inhibarea creşterii economice. Atunci când avem cea mai mare nevoie de ea. S-a întâmplat şi la alţii şi, din păcate, dacă politica fiscală continuă să fie iraţionala, se va întâmpla şi la noi. Măcar dacă am fi conştienţi… dar premierul îi „plesneşte“ pe analiştii agenţiilor de rating, spunându-le că habar nu au ei cum e economia României, din birourile lor de la Londra, atunci când spun că ea este printre cele mai vulnerabile şi expuse la depreciere şi, prin urmare, la inflaţie. Priviţi numai săptămâna trecută, când euro a urcat foarte rapid de la 3,5 la 3,6 lei în doar câteva zile. De ce? Tocmai pentru că suntem vulnerabili. Aşa cum sunt toate statele care nu au ştiut să îşi tezaurizeze creşterea economică şi şi-au bătut joc de ea. Iar la noi este o şansă ireversibilă. Creştem economic în acest ritm pentru că nu am ratat şansa istorică de a intra în Uniunea Europeană. Să nu ne batem joc de ea!
