Pina nu de mult, era un obisnuit al garii, unul dintre multii vagabonzi care isi gasisera un adapost prin trenuri. Nu calatorea nicaieri, cel putin nu cu un scop anume. Ratacea prin zona impreuna cu ceilalti copii ai nimanui, fugind de un trecut tulbure, lasind viitorul in seama sortii si purtind doar grija prezentului, a piinii si poate a tigarilor. Il cheama Vipale Rudaru si, la cei 16 ani citi are, a dobindit ceva autoritate printre ceilalti copii din gara. Mai ales ca e un tinar serios si cuminte, atit de cuminte cit poate fi un adolescent care a fugit de acasa in urma cu sapte ani si care a supravietuit tuturor tentatiilor cu care te imbie lipsa oprelistilor. E cunoscut in gara; il stiu vinzatorii de la chioscuri, de la care isi procura cartoanele pe care dorm toti; il stiu taximetristii carora le spala masinile pentru citeva zeci de mii de lei, il stiu si ceferistii care au renuntat sa-l mai alunge de pe „teritoriul“ lor. „Acum sapte ani am venit aici, in gara. Aveam noua ani si in prima saptamina am cersit, apoi am inceput sa spal parbrize, iar acuma spal masini. Dorm in gara si vreau sa imi gasesc si eu o camera, un loc unde sa stau si, mai ales, un serviciu“, spune Vipale.
Fugit de acasa
Banii pe care ii cistiga din spalatul masinilor ii ajung abia de mincare. Nu are buletin si nici scoala nu prea i-a placut. Dupa ce a urmat doua clase la Scoala din Valea Stanciului, comuna in care locuieste si acum familia lui, a plecat. Si nu s-a mai intors. Cind il mai apuca dorul de mama, se mai gindeste la ai lui, dar parca din ce in ce mai rar. Nu stii daca minte sau nu atunci cind zice ca nu ii e dor de ei. Tata e convins ca nu are, desi, din ce povesteste, da de inteles ca din cauza lui a fugit de acasa. A poposit pentru scurta vreme si pe la casa de copii, prin cite un centru de plasament, unde nu a rezistat mai mult de o luna. Nu ca n-ar fi fost bine tratat, dar… e obisnuit sa fie liber. Si singur. A incercat sa isi gaseasca un serviciu. Nimeni insa nu a avut incredere intr-un tinar fara scoala, fara acte, fara casa, fara „stapin“ si stigmatizat pe viata de statutul de „aurolac“. „Pina acum doi ani, mai trageam din punga, dar acum m-am lasat. Definitiv“, recunoaste el. De fumat insa nu s-a lasat. „Om vedea“, evita raspunsul la orice intrebare directa si incomoda.
„Vreau sa muncesc“
Dupa sapte ani de dormit prin gara, prin adaposturi improvizate si ferindu-se de lume, cel putin cu aceeasi indirjeala cu care si lumea il renega, Vipale a hotarit sa isi schimbe viata. Sa intreprinda ceva, cumva, dar macar in iarna asta sa aiba coltul lui si ceva de lucru.
Isi tine secrete dorintele, visele, dar stie ca vrea sa faca ceva cu viata lui. Ceva ca sa ii fie bine. Si cald. Si ca sa fie si legal, trebuie sa aiba noroc cu carul. Si incredere in oameni, in faptul ca si acestia vor avea, la rindul lor, incredere in el. O munca cinstita si un salariu par a fi un ideal aproape imposibil de atins pentru el. Si totusi… Si-a luat inima in dinti, certificatul de nastere, singurul sau act, si a inceput sa bata pe la usile institutiilor. „Vreau sa lucrez si eu la dumneavoastra. Stau in gara, am doua clase, n-am buletin… dar vreau sa muncesc!“
Acum, Vipale vinde ziare. Si-a facut deja un plan: o sa isi gaseasca o gazda si, cind va avea o locuinta si ceva bani, se va duce la scoala.
