„Opiul intelectualilor“, de Raymond Aron
Traducere de Adina Diniţoiu
Editura Curtea Veche, 2007
Cam târziu a apărut la noi această faimoasă carte a lui Raymond Aron, dar, vorba românului, mai bine mai târziu decât niciodată. Ediţia în limba franceză, apărută în 1955 la Calman Lévy, a fost rodul fericit al unei… introduceri la o serie de articole adunate de editorialistul de la Le Figaro (1947-1955) într-o carte dedicată celor care „nu aderă“, dar simpatizau cu lumea sovietică. „Opiul intelectualilor“ este mai mult decât o carte de polemică la adresa intelighenţiei franceze din epocă, sedusă de mirajul unei lumi care promitea demagogic egalitatea şi perora propagandistic despre frăţia universală a „lagărului comunist“. Aron, care a fost un marxolog recunoscut (mai târziu, cu umor, se recomanda drept „marxian“!), a intuit rapid după război că soteriologia comunistă nu este decât o mască a rapacitaţii unor regimuri care nu ezită să sacrifice fiinţa umană pentru a-şi dovedi pretinsa superioritate asupra capitalismului. Fost discipol al lui Sartre la Şcoala Normală Superioară din Paris, Aron, care iese cu brio din chingile determinismului marxist, dar nu aderă nici la relativismul propus de Nietzsche, constată că „dreapta şi stânga sau pseudo-dreapta şi pseudo-stânga se întâlnesc în totalitarism“. De altfel, pentru a vă da seama de imparţialitatea gândirii sale, Aron este cel care spunea ironic-adevărat: cel care este de stânga sau de dreapta este hemiplegic!
Despre această „întâlnire“ a ideologiilor, care produce catastrofe şi dezastre mai mari decât cele naturale, vorbeşte Aron în „Opiul intelectualilor“, un calc inteligent-polemic, ca titlu de carte, după sintagma marxistă „religia este opiul popoarelor“. Cu metodă şi temeinicie intelectuală (Aron este filozof al istoriei, dar şi sociolog şi teoretician al relaţiilor internaţionale), acest promotor de marcă al liberalismului deschide pârtie analizei în strălucitul său studiu, începând prin a „degresa“ miturile politice ale modernităţii: mitul stângii, mitul Revoluţiei, mitul proletariatului. Stânga este analizată pe multiplele sale paliere (organizatoric, autoritar, naţional şi chiar imperialist), plecând de la acel avertisment al lui Tocqueville care arătase încă din secolul XIX la ce pericol se expune lumea dacă „elanului irezistibil al democraţiei“ i-ar cădea pradă acel simţ al libertăţii de origine aristocratică. Pentru că există unul de acest gen opus acelui simţ egalitarist-libertinist născut din furorul Revoluţiei franceze şi care capotează în iacobinism pur şi dur.
Partea a doua a cărţii, „Idolatrizarea istoriei“, este o remarcabilă analiză a sensului istoriei, precum şi a credinţei „inginerilor de suflete“ care se înrolează în „partidul infailibil“, cu acea iluzie a necesităţii întreţinută de cei ce se cred providenţiali în istoria statelor lor şi chiar în cea universală. Cu remarcabil calm intelectual, Aron demontează toate acestea (conceptul de „sfârşit al istoriei“, reluat recent de Fukuyama, înţeles ca şi concept al raţiunii, ca proiect al omenirii care se vrea raţională la filozoful francez apare!) într-o apologie a raţiunii care nu se lasă copleşită de determinismul aleatoriu, ci acceptă, fără fatalismul indus de scepticismul inteligenţei, că nici o lege umană nu poate ordona haosul.
După ce face un excurs metodic prin istoricul „intelighenţiei“, Aron remarcă definiţia dată intelectualului de prozatorul Louis Bromfield: „O inimă sângerândă, dar anemică“. Aşa ceva e sinonim cu a spune că intelectualul este omul tuturor criticilor sentimentale, de extracţie morală, dar ineficient în ceea ce priveşte acţiunea. Şi totuşi… Aron, care studiază mutaţiile petrecute în mijlocul castei de „visători“, observă cu îngrijorare cum aceştia se pun în secolul XX la dispoziţia Statului totalitar, încurajând monopolul pe politică şi abjurând de la condiţia de cerberi ai libertăţii individuale. Ce-i drept, după 1989 (să nu uităm că Aron scrie cartea în plin Război Rece!) ei revin şi, cu minime excepţii, spală ruşinea de a fi „trădători“ ai unei umanităţi care încă îşi caută libertatea.
