A cui mai este România?

Desigur, a noastră, cei care mai trăim şi simţim româneşte. Pe ceilalţi nu-i recunoaştem. Or fi mulţi, or fi puţini? Nu ştim. Bănuim, însă, că ei şi numai ei – cei care nu mai simt româneşte – i-au pus pe fugă pe românii capabili de a clădi ceva aici, pentru binele nostru, al tuturor, după 20 de ani de libertate totală.
Acesta nu este un studiu de caz şi nici un manifest. Este o constatare amară şi o interogaţie; un drept la opinie, într-o Românie democratică. Întrebarea „A cui mai este România?“ nu aşteaptă un răspuns. E, pur şi simplu, retorică. Poate fi privită şi interpretată din zeci de unghiuri – fie cu simpatie aprobatoare şi cu înţelegere tacită, fie cu dispreţ ori cu lehamite. De ce ne întrebăm „A cui mai este România“? Pentru că nu ne este indiferent, atunci când ne împiedicăm, zi de zi, de tot felul de bariere inhibante, de suficienţe interminabile, de clişee de rutină; de interdicţii sau selecţii fără criterii corecte. Cu alte cuvinte, un român care ar avea forţa, voinţa, gândul curat şi capacitatea intelectuală de a concepe şi de a propune autorităţilor un proiect benefic pentru ţara în care s-a născut şi unde trăieşte este luat la întrebări: „Ei, cum de ţi-a venit ideea asta?“, „Cine te crezi tu?“. Apoi este invitat, chipurile!, cu gesticulări de ins aferat, să mai treacă pe acolo. După un astfel de „tratament“, omului îi piere nu numai ideea, ci şi plăcerea de a o duce până la capăt. Dacă nu cumva i-o fură altul. Exemple sunt multe, dar pe cine mai interesează „poveştile“ astea, când ţara arde de grija problemelor cu care se confruntă de două decenii?! Şi nu sunt puţine. Lista e nesfârşită, din păcate, pentru noi. Oare le va da cineva de cap? Dezbaterile din mass-media sunt suficient de convingătoare în acest sens. Adică nu ajung dezbaterile şi nici energia revoltaţilor implicaţi în chestiunea cu pricina, la câte capete de acuzare există. Să presupunem că nu ne afectează sau că vor lua sfârşit. E o amăgire fiindcă au prostul obicei să crească în progresie geometrică. A cui este vina? De bună seamă, a noastră. Noi suntem „ciudaţii“ cărora nu le sunt luate în calcul doleanţele. Noi suntem traumatizaţii zilei şi atunci când se majorează preţul facturilor, şi atunci când stagnează; când mergem cu jalba la un primar, la un ministru sau la preşedintele ţării. Suntem marea masă a românilor care mai au ceva de spus despre ei înşişi şi problemele lor. Care trimite scrisori deschise instanţelor statului, toate sau aproape toate rămase fără răspuns. În termen legal. Într-o ţară în care legea ne ocoleşte. Aceeaşi soartă o au şi valorile de patrimoniu. Peste noapte, în capitala ţării, o clădire monument istoric dispare pentru a-i lua locul clădirea unei Bănci. Nu de alta, dar trebuie să trăim mai bine! Că nu se întâmplă aşa nu e vina Băncii. Aceste „fleacuri“ să fi făcut, oare, posibilă apariţia grupului „Treziţi-vă! Asta nu e România NOASTRĂ!“?!
„Suntem blocaţi, inerţi, paralizaţi privind la două Românii: România LOR – hoţii, corupţii, agramaţii, tupeiştii,şi România NOASTRĂ – a oamenilor cinstiţi, muncitori, pregătiţi, integri, capabili, tineri şi deştepţi. Suntem dezamăgiţi, obosiţi, paralizaţi în plan politic, menţinuţi în această stare de inerţie, în mod premeditat, de clasa politică, mulţumită de faptul că noi am încetat să mai reacţionăm şi nu facem decât să ne vedem de treaba noastră şi să ne plătim cuminţi taxele, mulţumindu-ne să ne plângem şi să înjurăm. Nimeni nu mai vrea să rişte, am devenit spectatori la ceea ce ni se întâmplă“ – sună apelul acestor tineri.
Să nu spuneţi că ei nu ştiu în ce Românie trăiesc fiindcă n-o să vă credem.