Sfârşitul anului 2004. Bruxelles. Hotel „Le Meridien“. cinci stele. Hol. Afară plouă. Înăuntru, nu. Afară, trafic. Înăuntru, o muzică de pian. În surdină. Berea, bună. Personalul, distant, cu mişcări elegante, similare majordomilor englezi. Ca în toate hotelurile de cinci stele. Linişte tihnită. Decoraţiuni elegante. Se vorbeşte semişoptit. Pe la patru după-amiază, uşile de la intrare se deschid în forţă. Un domn strigă puternic, în româneşte, stricând tihna locală: „Da, măi, da, l-am eliberat“. Altul îi răspunde: „Cum, mă, cum? Cum naiba l-am eliberat?“. „Uite-aşa, ne-a făcut moşu’, pe lista de ieri nu era, azi l-a băgat pe la mijloc“. „Şi tu n-ai verificat?“. „Erau mulţi, mă, mi-a scăpat“.
Prima voce îi aparţinea lui Alin Teodorescu, şeful cancelariei primului-ministru. Al doilea era chiar el, primul-ministru. Adrian Năstase. Veneau de la aeroport. Pe drum, când şi-au deschis telefoanele, tocmai au aflat că semnaseră decretul de graţiere a lui Miron Cozma. Amândoi erau livizi. Ceilalţi membri ai delegaţiei vorbeau deja nonstop la mobile cu presa din ţară. Delegaţia venise la Bruxelles, la Consiliul European, pentru că tocmai se terminaseră negocierile de aderare a României la UE.
Septembrie 2007. Bucureşti, clădirea TVR, intrarea Pangratti, sala de la etajul doi din „carfur“ (asta e clădirea albastră de lângă intrare, unde stau şefii). E o şedinţă. Adunaţi sunt reprezentanţii partidelor politice parlamentare şi cei ai televiziunii publice. Încearcă să negocieze temele campaniei electorale pentru Parlamentul European. Punctul de vedere al TVR: ce e acquis comunitar este temă de campanie. Ce este pe lângă se socoteşte populism, inducere în eroare a electoratului şi nu o să fie temă de dezbatere. „Da, dar temele astea europene sunt plicticoase, abstracte, nu o să se uite nimeni, noi vrem să discutăm subiectele de zi cu zi, pensiile, sănătatea, educaţia“. „Or fi, dar astea nu se reglementează la nivel comunitar, veţi da din gură, veţi face promisiuni fără acoperire“. Şi am tot negociat. La un moment dat, una dintre reprezentante izbucneşte: „Voi, de la TVR, veţi face cum zicem noi“. „Dar de ce, mă rog frumos?“. „Uite-aşa, pentru că sunteţi la mâna noastră“.
3 decembrie 2007. La televizor, la un canal de ştiri, ecranul e împărţit în două: una dintre jumătăţi arată, de ore în şir, intrarea într-o casă din Voluntari. Nu se întâmplă nimic acolo. E doar o casă. Asta, la prima vedere. La a doua vedere, afli că acolo doarme Miron Cozma. Fusese eliberat cu o zi înainte. Camera transmite în direct, de ore întregi, imaginea unei case. Acolo doarme Miron Cozma.
2004, la două ore după scena „intrării“. E din nou linişte. Delegaţia s-a împărţit. Unii au plecat la reuniunea Partidului Socialist European. Alţii, la cumpărături. Restul delegaţiei este în plină diversiune. Suferă cu toţii. Alexandra Alexandrescu, fata lui Horia, membră a delegaţiei, nu are cameră la „Le Meridien“, ci la un hotel din apropiere. De aceea, Miron Cozma, cel-prea-devreme-graţiat, trece în planul doi. Cum rezolvăm problema puştoaicei ofuscate? Se lămureşte şi asta, într-un final. Pleacă toţi. Rămâne un domn între două vârste. Pare stingher, în holul hotelului. E îmbrăcat cu un pardesiu bleumarin. Dă să iasă. „Unde mergeţi, dom’ profesor?“. „Ies şi eu la o bere“. „Sărbătoriţi încheierea negocierilor? Unde e şampania?“. „Şampania mă-si, mă băieţi, şampania mă-si“. „Hai, că venim cu dumneavoastră“. „Hai, măi, să bem ceva“. Şi am băut. Câte trei sau patru beri (nu mai ţin bine minte câte), la o cârciumă micuţă, îi zice „Le Theatre“. Aşa a sărbătorit Vasile Puşcaş finalul a patru ani de muncă.
Octombrie 2007. Reuşim să încheiem a cincea rundă de negocieri pentru stabilirea temelor. Într-un mod european, am mai dat şi noi, au mai dat şi ei. Au „scăpat“ doar două teme extracomunitare: educaţia şi sănătatea. Îi ameninţ pe „stafii de campanie“ că le pregătim „faza cu Norvegia“ cât de des putem. Unii îmi spun la finalul discuţiei că e nasol, că trebuie să îi pregătească pe candidaţi. Da, life sucks, trebuie să munceşti dacă vrei să te dai rotund. Asta gândesc. Nu le spun, pentru că, să nu uităm, „sunt la mâna lor“.
3 decembrie. Chavez a pierdut referendumul. România a bătut China la handbal feminin şi a picat în grupă cu Italia, Franţa şi Olanda, la fotbal. Jumătate de ecran este, în continuare, ocupată de imaginea casei în care doarme Miron Cozma.
Din nou 2004. Plouă nasol, mocăneşte. E a doua zi după „marea intrare“. Adio linişte la „Le Meridien“. Au venit şi celelalte două delegaţii româneşti. Una e a lui Ion Iliescu, cealaltă e a lui Traian Băsescu. Preşedintele (încă) în funcţie şi preşedintele ales. Au venit cu avioane separate, au coloane oficiale separate. Un coşmar logistic şi organizatoric, mai ales în traficul imposibil din Bruxelles. Au făcut tot posibilul să nu se întâlnească, să nu fie nevoiţi să se suporte reciproc. În hol, atmosferă megatensionată. Delegaţia „Băsescu“ e mică, dar vioaie: Săftoiu, Pleşu, Stolojan. Cea a lui Iliescu e mai discretă. Partea Năstase discută nonstop la mobile şi explică povestea cu graţierea. După toate eforturile de separare a delegaţiilor, se petrece inevitabilul. Băsescu dă nas în nas cu Iliescu la lift. Ora de plecare era aceeaşi, iar „Le Meridien“ nu are decât un lift. Băsescu: „Ha, ha, ha, tataie, cu Cozma ai intrat în istorie, cu Cozma ieşi, ha, ha, ha!“. Mai devreme, Năstase fusese în apartamentul lui Iliescu. După aia, a apărut contra-decretul decretului de graţiere. La Bucuresti, în acelaşi timp, se glosează pe toate televiziunile. Analiştii explică doct cum „marile puteri occidentale, precum şi organizaţiile civice europene“ au făcut presiuni pentru rearestarea lui Cozma.
Noiembrie, 2007: un tip, unul Mailat, omoară (pare-se) o italiancă, pentru a-i fura geanta. Italienii (presă şi politicieni), isterici, iresponsabili şi histrionici, încep o campanie cretinoidă de declaraţii şi măsuri administrative. Colegii lor (presă şi politicieni) români reacţionează cam în acelaşi fel. Dau contradeclaraţii, fac scandal, se afişează. Cinic vorbind, ăsta a cam fost norocul campaniei electorale. Brusc, se pare că Europa nu mai este ceva megaabstract, departat de viaţa cotidiană. Apare ceva energie în dezbateri (chiar dacă negativă).
2004, Place Schumann: locul este ticsit de care de televiziune turceşti. Sunt înnebuniţi turcii. Se discută şansele aderării lor. Zic mersi că noi am trecut de mult de momentul ăsta. Noi nu mai avem nici o emoţie. Vom fi acolo, în UE. La centrul de presă există două subiecte de discuţie. În limba română se vorbeşte de Miron Cozma. În toate celelalte limbi europene se vorbeşte de Turcia şi de decizia istorică de a-i primi sau nu la negocieri. Ergo: ziariştii români aleargă după câte un oficial european şi îi pun întrebarea standard: „Ce părere aveţi de eliberarea lui Miron Cozma?“. „Excusez-moi, Miron Qui?“ „Cozma“. „C’est qui, ce Cozma?“. „Liderul minerilor care…“ „Aaaaaaa, ça, c’est une affaire interne, ehhhh, oui, nous salutons les efforts de la Roumanie, bla, bla“. La Bucureşti, televiziunile de ştiri titrează: „Oficialii europeni refuză sa comenteze cazul Cozma“.
23 noiembrie 2007. S-au terminat alegerile pentru PE. Prezenţa a fost de 30%. Cam pe media europeană, nici mai mulţi, nici mai puţini. Campanie electorală liniştită. De aceea, a părut plicticoasă. Adică, s-a discutat mai mult despre chestiunile europene decât despre ale noastre. Jalnic! România nu a trimis nici un parlamentar naţionalist sau extremist la Bruxelles. PRM şi PNG au rămas pe afară. O singură excepţie: László Tökés, care a candidat independent. Este o diferenţă uriaşă faţă de Bulgaria sau de ţările din valul 2004.
3 decembrie 2007. Continuă reacţiile la declaraţiile comisarului Kovács. Dacă pierde acţiunea, Guvernul Român trebuie să dea banii înapoi în cazul taxei de primă înmatriculare. Pe cealaltă jumătate de ecran, casa în care doarme Miron Cozma arată neschimbată. E deja 10 dimineaţa. Cred că omul bea deja cafeaua.
În caz că nu am reuşit să fiu clar, dacă reacţia ta, românule din UE, este ceva de genul: „Ce a vrut ăsta cu istorioarele lui?“, să mă fac mai bine înţeles. România lui decembrie 2007, la un an de UE, seamănă al naibii de tare cu aia a lui 2004, cu doi ani înainte. Autorităţile îşi văd de meciurile interne. Aderarea a trecut la „pasive“, „chestii cu care ne mândrim când avem timp“. Modernizarea ţării este pe planul doi sau trei şi se face când avem pauză în meciul cu „palatul ălălalt“. Presa îşi vede de „ce vrea publicul“. Faptul că România nu e o ţară singură pe lume ne deranjează. Ne interesează ce se întâmplă la Bruxelles doar dacă vreun oficial al Comisiei sau vreun parlamentar european „combate“ cu vreunul de-al nostru. Altfel, să fie la ei acolo.
Evident, elementul de continuitate se dovedeşte a fi şi Miron Cozma. Nu scăpăm de obsesiile copilăriei. E ca şi cum am făcut vărsat de vânt la doi ani şi acum, la adolescenţă, credem că ne-au rămas semne pe faţă. Şi nu putem să ne uităm şi noi la o fată, să ne vedem de viaţă. Ne obsedează vărsatul de vânt din copilărie.
Să nu uit, Doamne iartă-mă: încă nu au găsit-o pe Elodia! Şi suntem deja de un an în UE.
Gabriel GIURGIU
