Cum trece caravana

Pe la inceputul anilor ’90, exasperat, probabil, de obiectiile societatii civile impotriva modului nu tocmai democratic in care evoluau lucrurile in Romania, dupa explozia de iluzii din decembrie ’89, Ion Iliescu a lansat ideea ca noi am putea construi, pe malurile Dambovitei, o „democratie originala“, deosebita de cea existenta pe alte meleaguri. Ideea a starnit ironii numeroase la vremea respectiva. Cele mai multe bazate pe argumentul ca, mai intai, ar trebui pusa la punct o democratie banala, normala, in care sa functioneze regulile existente in tari ca Anglia, Germania sau Franta. Pe urma, teoria a iesit din discursuri. Nimeni, dintre oficiali, n-a mai pomenit de ea. Au fost uitate si ironiile. Poate, doar unii istorici, evocand anii ’90, mai amintesc de teza d-lui Iliescu potrivit careia puteam fi „originali“ printre tarile care se includ in ceea ce numim „lumea democratica“.

Deliberat sau nu, clasa politica post-decembrista ne-a pricopsit, totusi, in anii care au trecut de-atunci cu o „democratie originala“. Nu zic „fragila“. Nu zic „imperfecta“. Caci nicaieri, la ora aceasta, nu exista o democratie perfecta. Spun „originala“ in sensul ca, in multe privinte, nu seamana cu altele, de aiurea. O observam aproape zilnic si la toate nivelurile. Si era fatal, probabil, sa bata la ochi, mai ales, in campania electorala.

Voi da un singur exemplu, pentru ca e cel mai recent si a starnit o noua criza intre Cotroceni si presa, dupa o lunga perioada in care relatiile erau (sau pareau) relaxate. Iesind din neutralitatea pe care nu numai ca o presupune, ci si o impune functia de presedinte (care e „presedintele tuturor romanilor“, deci si presedintele celor care au alte convingeri politice decat Domnia sa), Ion Iliescu a incalcat flagrant Constitutia. Aceasta cerand sefului statului, cum se stie, sa fie garant, mediator, nu parte. Cam pe vremea aceasta, cu un an in urma, d-l Iliescu era de alta parere decat acum. Intr-un moment in care relatiile sale cu Adrian Nastase pareau incordate, iar de la Cotroceni se vitupera impotriva „capitalismului de cumetrie“, d-l presedinte avertiza ca nu are de gand sa fie „trambita PSD“. Acum, s-a aratat nu numai dispus, ci si nerabdator sa fie asa ceva. Mai mult, cand jurnalistii l-au intrebat de ce a implicat institutia prezidentiala in vacarmul electoral, iesind din neutralitatea ceruta de legea fundamentala a tarii (pe care, de altfel, presedintele a jurat s-o respecte), Ion Iliescu a raspuns sec: „Eu nu sunt Elvetia“. Ceea ce ne duce, inevitabil, la gandul ca, ne place, nu ne place, avem o democratie „originala“.

Curioasa si „originala“ n-a fost doar aceasta reactie a d-lui presedinte, iritat, in chip vizibil, si de insistenta reprosurilor, dar si de legitimitatea lor. Au urmat si altele, oarecum in serie. La inceput, Ion Iliescu a declarat ca-l „lasa rece“ reprosurile. Asta mi-a adus aminte de articolul 16 din Constitutie, unde se spune clar: „Nimeni nu e mai presus de lege“. Sa se creada oare tocmai seful statului o exceptie? Nu-i exclus, deoarece, cateva zile mai tarziu, intr-o intalnire cu pensionarii din Campina, Ion Iliescu a fost si mai explicit: „Cainii latra – a spus el -, caravana trece“. Evident, „cainii“ care „latra“ sunt societatea civila, partidele din opozitie si jurnalistii. Iar „caravana“ este PSD, sustinut de cineva care, oficial, este „presedintele tuturor romanilor“.

Dar mai ales altceva confirma ca avem o „democratie originala“. Intr-o democratie obisnuita, normala, daca seful statului ar fi zis ca-l „lasa rece“ acuzatiile privitoare la incalcarea Constitutiei si ca se conduce dupa proverbul „cainii latra, caravana trece“, ar fi avut probleme. Chiar probleme serioase. S-ar fi gasit o instanta care sa-i aminteasca, intr-un fel sau altul, ca „nimeni nu e mai presus de lege“. Or, la noi n-am remarcat sa fi existat o asemenea instanta. Nici una!