În opinia celebrului poet spaniol Padrón, Marin Sorescu se află pe lista restrânsă a celor mai buni poeţi ai secolului XX. Acesta consideră că marele poet de la Bulzești, împreună cu Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, ocupă un loc de onoare în cea mai aleasă lirică românească contemporană.
Prin e-mail, scriitorul Justo Jorge Padrón, care a confirmat participarea la cea de-a doua ediție a Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu“ de la Craiova (16-18 septembrie), a „acordat“ interviul de mai jos (traducerea din limba spaniolă: Geo Constantinescu, Universitatea din Craiova).
Ion Jianu: În luna iulie 1982, la Madrid, la Congresul Mondial al Poeţilor, aţi dialogat cu Marin Sorescu, interviu care a fost publicat de marele poet în revista Ramuri (Craiova), apoi în cartea „Tratat de Inspiraţie“ sub titlul „Un optimist incurabil: Justo Jorge Padrón“ (Editura Scrisul Românesc, 1985), volum în care vi s-au publicat şi zece poezii, în traducerea lui Marin Sorescu şi Omar Lara. A fost primul interviu pe care vi l-a luat Sorescu, vă mai amintiţi de acel moment?
Justo Jorge Padrón: Efectiv, când am prezidat şi organizat cel de-al şaselea Congres Mondial al Poeţilor, am avut satisfacţia de a-i invita pe Nichita Stănescu şi pe Marin Sorescu. Nichita, din cauza bolii, n-a putut veni. Marin însă da, a venit… Şi Sorescu a avut o foarte distinsă evoluţie. Amândoi vor deveni excepţionali prieteni ai mei când i-am revăzut anul următor în România, Uniunea Scriitorilor Români invitându-mă să străbat ţara dumneavoastră în compania celor mai buni poeţi ai ei, aproape o lună.
I.J.: Relaţiile dumneavoastră de prietenie cu Marin Sorescu, de preţuire reciprocă, au fost speciale. V-aţi mai întâlnit de-a lungul anilor nu numai la Craiova, ci şi în lume. Evocaţi câteva momente din întâlnirile cu regretatul scriitor român.
J.J.P.: După primele noastre întâlniri în Madrid, mai întâi, şi apoi în Bucureşti, Craiova, Timişoara şi Cluj-Napoca, m-am reîntâlnit în străinătate de multe ori cu Marin. La toate congresele mondiale ale poeţilor, la cele ale PEN CLUB-ului, la cele europene de la Lovaina (Belgia), la cele din Saint Malo (din Bretania), la cele de la Struga (din Macedonia), la întâlnirile internaţionale din Elveţia Romandă, la Festivalul Internaţional din Insulele Canare, cele ale UNESCO şi multe altele. Atât el, cât și eu eram invitaţi frecvent la cele mai alese întâlniri ale poeziei europene şi, uneori, pe alte continente. Ultima dată când l-am văzut pe Sorescu a fost în Berlin, unde a mers în calitate de ministru al culturii din România, cu puţin înainte de moarte.
A fost cu el poetul chilian Omar Lara, primul traducător în română al poeziei mele. Ei au publicat la Editura Cartea Românească o antologie a operei mele cu titlul „Gazela de apă“, în 1987. Cum am spus mai înainte, l-am cunoscut pe Sorescu la cel de-al şaselea Congres Mondial al Poeţilor. În Madrid, în acele intense şi calde zile, am devenit fideli şi adevăraţi prieteni. Am străbătut mai apoi ţara dumneavoastră în compania lui Marin şi a altor prieteni români, între care îi amintesc în mod special pe Victor Ivanovici, Dinu Flămând, Ion Deaconescu, Constantin Barbu, Eugen Jebeleanu şi alţii. Cu ocazia şederii mele în Bucureşti, am avut norocul şi privilegiul de a vizita casa lui Nichita Stănescu şi a frumoasei sale soţii, Dora. În ciuda faptului că Nichita stătea istovit într-un scaun cu rotile din cauza cunoscutei sale boli, au fost întâlniri memorabile, unde am petrecut zilele cele mai fericite din viaţa mea. Casa sa era o specie de „Curte a minunilor“. Era acolo lume foarte eterogenă: poeţi, cântăreţi, pictori, magi, mimi, artişti de circ, muzicieni, unde plăcuta prietenie era o sărbătoare permanentă, pentru mine o amintire plină de bucurie şi unică totodată.
Fără EL, oraşul Craiova nu mai era acelaşi
I.J.: Cum l-aţi perceput pe omul Sorescu?
J.J.P.: Marin Sorescu a fost pentru mine un prieten special. Era un om sensibil şi delicat, cu fina ironie a timidului profund. Efervescenta sa ironie niciodată nu era făţişă, nici sarcastică, ci totdeauna înfrânată de blândeţe şi de o manieră dezinvoltă de a cunoaşte lumea. Era o fuziune perfectă între poezia sa imaginativă şi felul de a fi, din care niciodată nu absenta delicateţea, adâncul simţ critic al realităţii şi o exactitate consecventă cu lumea sa expresivă, întotdeauna subtilă şi iluminată. Era un excelent conlocutor, cult, spontan, scânteietor, cu el era imposibil să te plictiseşti.
Sorescu a fost, în plus, un excelent desenator. Păstrez din numeroasele restaurante pe unde am fost o grămadă de şerveţele cu portrete şi desene de-ale sale. Îmi amintesc că o dată i-a făcut un desen foarte frumos unei însoţitoare pe o faţă de masă şi a trebuit să o cumpăr în final, pentru că stăpânul restaurantului nu voia să se mai despartă de desen!
I.J.: După decesul lui Sorescu, aţi mai fost în Craiova în 2013, fiind distins cu Marele Premiu la Festivalul Internaţional de poezie „Mihai Eminescu“. Cum aţi regăsit Craiova fără Marin Sorescu?
J.J.P.: Chiar dacă pentru mine au fost nişte zile foarte plăcute prin recunoştinţa ce a conferit-o operei mele Academia „Mihai Eminescu“ cu al său Mare Premiu Internaţional de Poezie, am observat lipsa prezenţei marelui meu prieten. Fără EL, oraşul nu mai era acelaşi. Alaiul de prieteni care întotdeauna îl însoţea s-a dispersat, le-a lipsit maestrul care îi unise. Dar măcar am avut o întâlnire cu sculptura sa în bronz din faţa Teatrului Naţional „Marin Sorescu“, căreia i-am adus surâsul şi aroma unui pumn de trandafiri, precum şi calda mea amintire şi afecţiunea dintotdeauna. I-am vorbit ca şi cum m-ar înţelege… şi cred că în final mi-a surâs.
I.J.: 1983 a fost anul în care Marin Sorescu a fost pentru prima oară nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Marele scriitor român a mai fost propus la Nobel şi în 1992, dar nici în 1983, nici în 1992 nu l-a primit. A fost extrem de mâhnit… Ce v-a spus despre acest subiect, ce ştiţi dumneavoastră că s-a întâmplat?
J.J.P.: Premiul Nobel pentru Literatură este cel mai mare premiu literar şi cea mai adâncă recunoştinţă ce o poate avea în viaţă un scriitor. Marin, iar mai înainte Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, au fost aproape să-l obţină. Blaga a avut ca rival pe spaniolul Juan Ramón Jiménez şi Nichita Stănescu pe grecul Odysseus Elytis. Nichita Stănescu a fost românul care a fost cel mai aproape să-l obţină. Ştiu că Marin Sorescu a ajuns să fie, în 1992, printre nominalizaţii în faza finală al sus-menţionatului premiu, dar nu cunosc detaliile, chiar dacă, într-adevăr, cei trei poeţi români l-au meritat. Gândesc că le-a lipsit ceva din necesara şansă care-l desemnează pe câştigător.
I.J.: Apropo de acest subiect (Premiul Nobel pentru Literatură): dumneavoastră când îl veţi primi?!
J.J.P.: Referitor la mine nu vreau să spun nimic. Lorca zicea într-un poem al cărţii sale, „Romancero gitano“: „la luz del entendimiento / me hace muy comedido“ (lumina judecăţii / mă face foarte cumpătat), iar mie îmi place discreţia şi tăcerea – când este vorba de persoana mea. Acest verdict le aparţine doar academicienilor suedezi.
Marin Sorescu poseda o lumină de fericire ce contamina…
I.J.: Credeţi în posteritatea operei lui Sorescu?
J.J.P.: Desigur! Marin Sorescu se află pe lista restrânsă a celor mai buni poeţi ai secolului XX şi consider că, împreună cu Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu, ocupă un loc de onoare în cea mai aleasă lirică românească contemporană.
I.J.: Ce aţi mai avea de adăugat despre marele Marin Sorescu?
J.J.P.: Spun că am avut norocul să fiu un prieten apropiat şi un lector avizat al intensei sale poezii, pe care totdeauna am lăudat-o. Fără adevărata sa prietenie, sufletul meu ar fi fost mai trist şi mai întunecat. Sorescu avea darul de a-i face mai buni pe prieteni şi, precum se spunea despre Lorca, poseda o lumină de fericire ce-i contamina pe cei cu care împărţea compania. Moartea sa a fost pentru cei care l-am cunoscut o pierdere ireparabilă, dar cel puţin a lăsat pentru literatura română şi europeană o seamă de cărţi de nestinsă amintire.
