Un jurnal cu pagini îngălbenite de vreme, aflat astăzi în fondul Titulescu de la Muzeul Olteniei, purtând semnătura lui Ion Titulescu, om politic liberal, fost prefect şi deputat de Olt şi Dolj, avocat şi judecător al Curţii de Apel, tatăl lui Nicolae Titulescu, ne arată o imagine a Craiovei, dar şi a oraşului Turnu Severin de la 1860. Rândurile cu scris mic, îngrijit, pe care tocul de cerneală le-a lăsat pe hârtie sunt impresiile unei călătorii întreprinse în luna octombrie a anului mai sus amintit.
Prima pagină poartă semnătura lui Ion Titulescu, dovadă că avem în faţă un document autentic. Paginile ne conduc, cu fiecare rând desluşit, în alte timpuri, spre o Craiovă care „era cu totul necunoscută“ călătorului. Un tur de promenadă, cu o birjă, preţ de o oră, naşte o descriere succintă a Băniei din 1860. „Într’ o oră putui vedea ce era mai principal. Uliţi fără nici o simetrie, case mari şi alături de dânsele nişte dărămâturi, câte o curte isolată, uliţi strâmte şi unele nepavate… aspectul unui oraş sumbru şi monoton… Ceea ce mi’a produs oarece plăcere a fost grădina municipalităţii, numită o dată a lui Bibescu… De asemenea, poate însemna ceva în Craiova, şcoala cea mare, colegiul şi pensionul de fete Otetelişanu, care sunt unele din lucrurile demne de vedeţ“. Tabloul creionat de Ion Titulescu nu este complet. Explicaţia o găsim câteva rânduri mai jos. „În fine, o idee nu poci a da despre acest oraş, fiind că două trei ore n’a fost îndestul pentru mine ca să pociu apreţui“.
Alt popas, alt oraş
După această scurtă vizită în Craiova, Ion Titulescu porneşte mai departe. Aflăm că „apucă drumul spre Turnu Severin“. „Îndată ce ese cineva din Craiova dă peste o imagine admirabilă. În depărtare se vede malu cel mare al Jiului acoperit de vii, pe luncile sale, locuri pline de bucate. De o parte desluşeşti o pădure, de altă parte sătuleţe care se anunţă prin vârfu vre unei biserici. Alături cu drumul nostru este o şosea neisprăvită ca ori ce lucru început în ţara noastră“.
Facem o oprire forţată în Strehaia, „un sat aşa de mare în cât trebuie să pui o jumătate de oră ca să’l treci“, căci „caii nu putură ajunge seara la Turnu Severin, drumul făcându’se prea greu“. Strehaia, proprietate a mănăstirii cu acelaşi nume, ce se afla chiar în sat, nu e pe placul călătorului nostru. „Cu toată poziţia cea convenabilă pentru găzduitul voiagiorilor, din nenorocire înse în acest sat nu se află cel mai mic otelu care să fi adus mulţumire. Unul singur şi care seamănă mai mult a coşare“.
Odată ce caii sunt pregătiţi de drum, călătorul nostru ne poartă pe drumul spre Severin cu alte şi alte descrieri: „Până la Severin, mai multe locuri m’a impresionat. Posiţia cea pitorească a locurilor prin care treceam, averile de grâu pe dealuri, câte o casă de proprietar pe vreun deal ce seamănă cu vechile castele ale domnitorilor feodali“ îl cuceresc şi încântă.
În cele din urmă, Turnu Severin se arată în zare. „Timpul era noros, uliţele erau pline de noroi şi aspectul cel încântător ce ne prezenta de departe acest oraş contrasta cu realitatea. Alt fel acest oraş este bine arangiat, uliţele destul de largi, poziţia destul de avantagioasă şi frumoasă“. Ochiul exigent al călătorului taxează aspectul prăvăliilor negustorilor, care „ar putea fi mai bine arangiate“.
Luând drumul la picior prin Turnu Severin, spiritul critic al călătorului nostru se pierde odată ce descoperă o „usină de fabricat vapoare de ape“, portul, un „magnific edificiu“, grădina oraşului Severin, piciorul podului lui Traian ridicat de Apolodor, despre care notează: „Pe aci Trajan imperatul Romanilor pela anii 100-109 trecea cu oştile sale în România ca să bată pe Daci care stăpînia în acel timp. Acesta stîlp, remăşiţa gigantului pod făcut de arhitectul Apolodor, ne arată că Romanii erau destul de înaintaţi în civilisaţie“.
„O farfurie de icre negre, morunu fript în lămâie şi un rasolu de cegă“ potolesc foamea călătorului. Tocul e lăsat şi el să se odihnească până la noi însemnări, care să astâmpere setea de cunoaştere a celui însetat.
