Hanul Hurez, sau Hanul Nemţesc, cum era numit într-o vreme, este unul dintre ultimele vestigii seculare ale Craiovei. Dat uitării, el îşi poartă cu mândrie povestea peste ani, puţinul din ce a fost o dată încercând încă să reziste.
Povestea lui a început cu ani în urmă, pe vremea când Constantin Brâncoveanu a dăruit Mănăstirii Hurez locul pe care egumenul acesteia, arhimandritul Iona, a construit Hanul Hurez, devenit vestit în deceniile şi secolele care au urmat. Hanul Hurez a fost „singura fortificaţie a Craiovei, având ziduri înalte de zeci de metri şi a fost folosit şi de administraţia austriacă în perioada 1718-1739, cât a fost Oltenia sub ocupaţie. Era în formă de dreptunghi, cu o latură de circa 200 de metri (paralelă cu strada Matei Basarab). Interiorul era rânduit în trei părţi: cea mai dinăuntru era rezervată pentru camerele unde găzduia domnitorul când venea la Craiova. A doua curte adăpostea prăvăliile (bolţile) şi locuinţele negustorilor. În mijlocul acestei curţi era un turn; aici se aflau bursa şi vama. A treia curte, cea exterioară, servea drept han pentru oamenii de rând şi tot aici erau şi grajdurile“, se menţionează în lucrarea „Craiova, mon amour“, de Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu.
La 1775, Alexandru Ipsilanti a reparat acest han şi a pus o inscripţie săpată în piatră, deasupra porţii, inscripţie care se află la Bucureşti. Timpul a fost neiertător şi cu el şi, „mai târziu, hanul s-a ruinat, iar la 1889 unele ziduri au fost dărâmate pentru «curăţenie». Apoi terenul a fost parcelat“, se menţionează în aceeaşi lucrare. Hanul Hurez sau Hanul Nemţesc, cum îl numeau vechii craioveni, după ocuparea Olteniei de către austrieci, a fost luat în stăpânire o dată cu Casele Băniei şi Casele Domneşti.
Mărturii din pagini de istorie
Povestea hanului e completată de un raport austriac din anii 1718-1739, care îl prezintă drept o clădire lungă, închisă de ziduri de cărămidă, care servea ca loc de negoţ Companiei Orientale, unde negustori din părţile Răsăritului îşi aveau aşezarea. Hanul era locul de desfăşurare a bâlciului, care dura patru săptămâni. „Hanul avea mari camere boltite, înşirate jur-împrejur pentru aşezămintele negustorilor“. O dată înfrântă armata austriacă de către cea turcească, Hanul Hurez revenit Episcopiei Hurezului din Râmnicu Vâlcea. În anul 1847, pictorul Barbu Iscovescu a surpins pe o pânză imaginea unui han ale cărui ziduri se prăbuşesc. „Vecinii, anumiţi oameni şi instituţii smulg materiale din clădirile hanului pentru propriile construcţii, acaparează trenuri, bârne. Când, în 1864, se face secularizarea averilor mănăstireşti, Hanul Hurezu trece în proprietatea municipalităţii Craiova, dar de la acea dată şi în deceniile care au urmat, centrul politic, administrativ şi mai ales cel economic-comercial se dezvoltă pe alte dimensiuni şi coordonate, Hanul Hurez rămâne izolat, nefolositor. În 1886 noiembrie 25, municipalitatea dă un decret pe baza căruia ultimele şi tristele rămăşiţe ale Hanului Hurez, ale Curţii şi Caselor Domneşti ale Basarabilor sunt curăţate şi terenurile degajate pentru alte stabilimente necesitate de evoluţia şi direcţiile noi de deplasare a centrului istoric şi cultural-economic al Craiovei… Să ne închinăm în faţa piramidelor egiptene, a templelor greceşti şi romane, a atâtor altor minuni ale civilizaţiei, dar să ne plecăm genunchii şi să cinstim, cu şi mai multă veneraţie, aceste mărturii ale părinţilor noştri, tocmai pentru că sunt ale noastre“, sunt însemnările publicate de Constantin Gheorghiu şi Alexandru Firescu vizavi de acest loc, care azi ar fi putut fi un altar.
