Privind un batrin, mintea ne duce la comparatii ciudate; un amestec de curiozitate a ceea ce a fost cindva si ruina care ti se infatiseaza in fata ochilor: fiinta girbovita si umila in fata avalansei nemiloase a zecilor de ani adunati. Daca omul ajuns la finalul vietii are si necazuri, e greu sa faci fata unei discutii cu cel care a pierdut totul, care-si deschide blind sufletul in fata ta, plingind resemnat. E greu sa privesti spre ochii tristi, inlacrimati, spre miinile noduroase si obosite care te ating din cind in cind ca o boare din trecute vremi…
„Am semnat dezastrul cu inima de mama”
Pina acum doua-trei saptamini, Elisabeta Julean, de 71 ani, putea fi gasita intr-un apartament al etajului trei dintr-un bloc cochet al cartierului Aurel Vlaicu. Informati despre noua situatie a femeii, vizita noastra a gasit-o in cu totul alt loc si conditii; am batut la usa proaspat vopsita in alb a uscatoriei si am asteptat ceva timp pina ce clanta s-a miscat: usa s-a deschis si s-a ivit o femeie cu parul alb, girbovita, dar cu ochii vii si patrunzatori.
Am intrat intr-o incapere curata, proaspat varuita si vopsita, neincapatoare insa pentru lucruri strinse de o viata. Am intrebat-o simplu si direct de ce a ajuns aici. Ochii mici si intunecati i s-au umezit, apoi, pe masura ce povestea a inceput sa prinda contur, lacrimile au trecut de zagazul vocii tremurate: „ Nu stiu, nu stiu…nici acum nu-mi vine sa cred… Am muncit mult la viata mea, nu pot sa stau o clipa, chiar asa cum ma vedeti… Am girat cu apartamentul un imprumut destul de mare in valuta, pentru serviciul fiului meu. N-am mai putut inapoia banii…“
„N-am sa pot rasplati gestul vecinilor, niciodata!”
Familia Julean nu a putut achita datoria la timp, fapt pentru care apartamentul a fost scos la licitatie. Desi a fost cistigat inca din toamna trecuta, noii proprietari au dat un ragaz de peste jumatate de an familiei napastuite pentru a gasi o solutie.
Imediat dupa vinzarea apartamentului, insa, fiul Elisabetei Julean a plecat. Unde? Nu stie nimeni. „Cred ca a plecat din tara sa munceasca pe undeva. Nu mai stiu nimic de el din octombrie… In urma cu doua saptamini au venit noii proprietari. Eram disperata, nu stiam unde sa ma duc, ce sa fac. Dumnezeu insa este mare! Am niste vecini care nu m-au lasat in strada si nici prada deznadejdii. Au pus mina de la mina, au zugravit si aranjat uscatoria, aici unde am camaruta si in cealalta uscatorie mi s-a amenajat bucataria. Nu pot sa va spun cit sint de fericita ca nu am fost aruncata pe drumuri… Sint, datorita lor, un om cu un acoperis deasupra capului…“
Am ascultat vecinii, am mai vorbit cu Elisabeta, apoi am privit tacuti lucrurile adunate cu multa truda pe timpul unei vieti. Din cind in cind, femeia ne privea tacuta, lacrimind. Ne-a spus ca nu va uita niciodata gestul de nepretuita omenie al vecinilor. Si, pentru ca nu are decit un milion de lei pensie, mai ajuta pe ici pe acolo la ingrijit de morminte…
La despartire, femeia se apropie de usa „apartamentului“ dezvaluindu-ne cea mai grea taina a sufletului ei: aceea a revederii fiului. „Am socotit tot timpul cit a lipsit. Cind se-mplineste un an, trebuie sa vina. Eu adun banut cu banut, mai pune si el ceva si ne cumparam amindoi un apartament cu doua camere, nu-i asa?…“
Usa care s-a inchis zavoreste intre peretii unei uscatorii viata, singuratatea, batrinetea unei femei; asteptarea fiului pe care nu l-a mai vazut din toamna trecuta.
