Pe drumul spre Dobresti, nu departe de sosea, se vede un grup de cladiri in ruina. Nici nu te mai miri de aspectul lor: „fostul CAP sau cine stie ce complex zootehnic de pe vremuri“, iti spui si treci mai departe. Nici prin gind nu ti-ar trece ca acolo pot locui oameni. Nu saracii satului, fara un acoperis deasupra capului sau impovarati de griji multe si copii si mai multi, ci oameni cu dare de mina, prosperi, care, printr-o intorsatura a sortii greu de inteles, au ajuns din patroni paznici la ruine!
„Nu va apropiati prea mult; sint zeci de ciini pe acolo… pot sa va muste!“, ne-a avertizat un om din sat. Altul, mai glumet, ne-a „scapat“ o informatie: „io cred ca o avea Brigitte Bardot ceva p’aci, vr’un adapost de ciini sau cine stie, ca prea sint multi!“ Cind ne-am apropiat de cladirile pe care ni se spusese ca le luase cu chirie, acum citiva ani, un investitor, o femeie ne-a primit cu suspiciune: „cine v-a trimis la mine? de ce?“ Incet, incet a iesit la iveala o poveste halucinanta. Comentariile sint de prisos!
„E un incapatinat!“
„Sint vreo patru – cinci ani de cind stau acolo, in fosta zootehnie, fara apa, fara lumina. E un dezastru acolo, sa mergeti si dumneavoastra sa vedeti! Are contract de inchiriere pe o perioada mai mare, peste 20 de ani, pentru magazia de acolo, birourile si centrala. Din cite stiu eu, voiau sa faca un microabator de animale, dar vad ca acum nu cresc decit ciini! N-au platit niciodata chirie, au vreo 42 de milioane de lei restanta, am mers si la instanta! Spatiul respectiv l-am cistigat pentru evacuare, dar nu i-am evacuat de acolo, asteptam doar titlul executoriu. Avem pe altcineva, alt investitor, om serios, care doreste sa faca o crescatorie de porcine acolo, s-a facut si o licitatie prin Directia Agricola… E un incapatinat domnul Vijulie! Da vina pe noi acum ca nu i-am bagat noi curent si de aia nu are activitate!“ a spus Dumitru Robeanu, viceprimarul comunei.
„Din chiriasi, am ajuns sechestrati!“
Elena Vijulie considera insa ca rea-credinta si vina apartin, in totalitate, proprietarului:
„Noi avem o firma, SC Prodimpex SRL, si acum citiva ani am luat cu chirie spatiul asta ca sa facem ceva, sa producem ceva, pentru ca noi nu aveam un astfel de spatiu. Am vrut sa facem abator, sa instalam un gater, dar nu am putut pentru ca aici nu avem curent, iar cei de la primarie ne-au obstructionat. Ne-au refuzat permanent cind le-am spus sa deschida partida pe numele lor, pentru ca primaria este proprietara spatiului; am adrese facute, notificari… Si nu stiti ce era aici cind am venit noi: acoperisul spart, fara geamuri, fara usi!
Ne-am inteles sa reparam noi, iar cheltuielile sa se scada din chirie. Asa scrie si in contract! Numai ca, pe parcurs, s-au razgindit si au inceput sa ne ceara chirie. Iar cind a inceput sa se devasteze prin jur, ne-a fost teama ca ne vor pune noua in spinare toate furturile de aici! De citiva ani stam aici, in cimp eu si sotul meu cu frica in sin ca vin sa ne dea foc, sa fure. Am primit si amenintari, politistul stie. Am ajuns sechestrati aici, sa nu facem nimic, sa nu producem nimic, paznici la ruine! Daca nu vine vreun om al satului sa ne aduca apa… Sotul meu s-a si imbolnavit, acum e la spital!“
„Cineva trebuie sa raspunda pentru dezastrul asta!
Dar sa nu ni se puna noua in circa asa ceva!“
„Noi am incercat sa facem ceva, dar ne-am impotmolit! Am facut ceva reparatii, dar cind am vazut ca nu ni se scade nimic din chirie, am sistat orice lucrare. Noi am vrut sa muncim in liniste aici si in legalitate, n-am luat spatiul ca sa stam in el. Dar cind am vazut ce se intimpla aici, cum se fura masiv; veneau noaptea cu camioane si tractoare si plecau cu ele pline cu fier…cine raspunde pentru toate astea?! Doar nu era sa ies eu noaptea si sa fac ordine acolo! Vor sa ni le puna noua acum in spinare! Eu nu pot sa raspund pentru dezastrul asta! Toate cladirile erau acoperite cu placi, erau peste tot obloane de fier….. cine le-a furat?! Eu nu am venit sa fur, eu am venit sa repar! Eu am avut functie pe vremuri, am lucrat cu oamenii, stiu ce e legal si ce nu. Am 57 de ani si nu am avut timp sa ma duc sa imi depun dosarul de pensie, pentru ca nu puteam sa las aici nesupravegheat. Procesul? Nu s-a terminat! E pus pe rol, ca inca nu s-a judecat fondul! Sa ne evacueze, daca au hotarire de evacuare! Credeti ca mie imi place sa stau aici in cimp, in salbaticia asta, cu frica in sin!? Sint cinci ani pierduti, ani in care nu am facut mai nimic. Iar acum nici atit! Ca sa poti sa faci ceva iti trebuie acte, autorizatii, certificat de inmatriculare, punct de lucru, conditii… ori aici?… ce conditii sint? Ne-am impotmolit in toate!“
„Ciinii?! Nu am multi, vreo 10 – 15, ca i-am lasat sa se inmulteasca! M-am simtit mai in siguranta cu ei. Ii si iubim, muncim pentru ei si apoi nu au facut necazuri nimanui, ii tinem legati, le-am facut si custi. Sint ciini micuti, sensibili si care ma avertizeaza cind vine cineva. Am nevoie de paznici aici, doar nu pot sta singura in pustietatea asta“, ne-a lamurit femeia si „misterul“ ciinilor.
