Revista „Dilema Veche“ a publicat in penultimul ei numar o ancheta in care mai multi colaboratori au fost solicitati sa raspunda acestei intrebari: „Ce va place si ce nu va place la România?“ Ancheta si-a propus, ni se explica, un experiment: cum e sa vorbesti de bine si, totodata, sa critici tara in care traiesti; sa spui ce-ti place, dar si ce nu-ti place la ea; sa-i faci si declaratii de dragoste, dar „sa-i bati si obrazul“.
Am fost solicitat si eu sa raspund. Si m-am trezit intr-o situatie usor stranie. Eram convins ca unele lucruri le stiu bine. De pilda, ca nu-mi place patriotismul „latrator“. Nici nu cred in el. Sentimentele esentiale nu se cer zbierate. Doar maimutele azvârla miezul bananei si agita cojile. Pe urma, nu mi-a trecut niciodata prin minte ca, marturisind o credinta, si anume aceea ca un om normal are, dupa parerea mea, o singura „patrie“ (restul sunt „tari“), imi vorbesc „de bine“ tara. Spun doar ce simt. Atât. Caci nu orice se judeca pe cântar. Cum ar suna, oare, sa pretinzi ca-l „vorbesti de bine“ pe Dumnezeu? Nici ideea ca as avea dreptul sa-i „bat obrazul“ tarii in care traiesc, fiindca nu e asa cum as vrea eu, nu m-a ispitit vreodata. Din doua motive. Unul ar fi ca si tristetea poate fi uneori ridicola. Altul, ca relatia cu tara in care te-ai nascut si de care esti legat, inclusiv prin esecuri, nu e facultativa. Tot ce am putut sustine a fost ca nu-mi e greu sa ma consider patriot, cu conditia sa nu deschid televizorul si sa nu ies pe strada. Fiindca nu ma dau in vânt nici dupa mitocanie, nici dupa cinematografia americana.
Iata-ma, asadar, intr-o incurcatura neasteptata. Nu puteam spune ceva simplu si transant despre un sentiment cu care traiesc de când am devenit constient ca sunt român si ca tara mea se numeste România. Drept care m-am refugiat intr-un sir de intrebari. „De care Românie e vorba? De România isterizata acum de placerea bârfelor cu dosare? De România care discuta la TVR listele cu «mari români»? De România juna care n-are timp sa vada cum se clatina frunzele in copaci sau se umple de mister seara, deoarece e ocupata sa vorbeasca la telefonul mobil si când urca in tramvai, si când coboara din tramvai, si când traverseaza strada? De România care a descoperit in lehamite o noua forma de a indura, linistita, istoria? De România care uraste batrânii? De România trenurilor sordide? De România innebunita acum de manele? De România care a ajuns, in saisprezece ani, la niste dezamagiri in care si democratia, si libertatea arata urât? De România capabila – se pare – sa puna un gratar cu mititei pe orice golgota? De România in care nici dramele nu sunt luate in serios? De România care si in iad, probabil, s-ar uita cu antipatie la pesimisti?“
Daca aceasta e România – am raspuns – nu ezit sa declar: nu-mi place!
Dar m-am grabit sa adaug ca exista o „Românie personala“ in care imi e de ajuns sa stiu ca am avut si eu o mama si un tata.
Ce am uitat sa precizez e ca aceasta „Românie personala“ e, de fapt, un esec. Cu saisprezece ani in urma, am trait si eu cu pasiune febra solidaritatii nationale generata de caderea comunismului. Atunci, am crezut ca toate iluziile erau posibile. Ulterior, am mizat pe ceea ce am putut: pe taranisti, pe Constantinescu, iar in 2004, vai, pe Basescu. Toate mizele mele s-au dovedit a fi fost gresite. Dezamagirile de care am avut parte in postcomunism (si de care nu sunt vinovati doar politicienii – caci ei nu s-au votat singuri!) i-au obligat, probabil, si pe altii sa puna in locul vechii solidaritati o singuratate egoista. E ceea ce pe mine m-a dus la ceea ce numesc „România personala“: un refugiu ca sa-mi pot iubi tara, desi multe din cele ce se intâmpla in ea nu-mi plac.
