Căscatul este una dintre reacţiile care încă reprezintă o enigmă pentru oamenii de ştiinţă, în ciuda faptului că „fenomenul“ este întâlnit la multe animale. La om căscatul pare să aibă semnificaţii diferite de cele de la alte specii, însă deocamdată nu putem decât să presupunem care sunt acestea, scrie site-ul descopera.ro.
De-a lungul vremii au fost făcute multe observaţii importante cu privire la această reacţie a organismului, fiind elaborate totodată şi câteva ipoteze explicative despre căscat. Prima dintre acestea susţine că oxigenarea creierului este ajutată prin căscat, atunci când concentraţia de dioxid de carbon din sânge creşte. Deşi populară timp de mulţi ani, această ipoteză a fost contrazisă de rezultatele experimentelor cu diferite concentraţii de oxigen şi dioxid de carbon, care arată că modificarea nivelului acestor substanţe nu influenţează frecvenţa căscatului.
Altă ipoteză este aceea că fenomenul ar fi expresia nevoii de a întinde unii muşchi, de exemplu cei ai limbii şi gâtului. Totuşi, criticii acestei idei susţin că aceşti muşchi sunt mult utilizaţi pentru vorbire, respiraţie, înghiţire, aşa că nu au nevoie să fie lucraţi mai mult decât alţi muşchi ai corpului. Uneori însă e vorba şi de alţi muşchi, de vreme ce adesea cei care cască se şi „întind“, contractându-şi o serie de muşchi ai trunchiului şi membrelor. Şi acesta reprezintă însă un element de mister, dacă ţinem cont de faptul că întinderea şi căscatul nu merg „mână în mână“ mereu.
Una dintre cele mai interesante particularităţi ale căscatului este caracterul său molipsitor, spun oamenii de ştiinţă. Căscatul „psihologic“, contagios, sugerează o ipoteză, s-ar fi dezvoltat ca o modalitate de a ţine un grup de animale în stare de alertă: dacă unul cască, ceilalţi vor şti că nu e îndeajuns de vigilent şi vor deveni mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jur.
Pe de altă parte, nervozitatea ar putea fi o cauză a căscatului, atunci când individul ştie că urmează să intre în acţiune. Această ipoteză se bazează, printre altele, pe observaţia că paraşutiştii au fost văzuţi adesea căscând în momentele dinaintea săriturii din avion.
O ipoteză recentă, elaborată în 2007, aduce în scenă ideea că această reacţie ar fi o modalitate de a controla temperatura creierului. Creierul mamiferelor funcţionează optim într-un domeniu restrâns de temperaturi, prin urmare are nevoie de o reglare termică foarte riguroasă. Două experimente au arătat că subiecţii cărora li se ataşaseră dispozitive de răcire pe frunte şi cei cărora li se ceruse să respire doar pe nas prezentau episoade mai rare de căscat contagios atunci când vizionau clipuri video cu oameni care căscau.
Căscatul empatic
Revenind la binecunoscutul caracter molipsitor al căscatului, una dintre cele mai interesante corelaţii este cea dintre căscat şi empatie. Căscatul empatic ar indica o reacţie la starea fiziologică şi comportamentală a altor oameni, spune Garrett Norris, profesor de psihologie la Universitatatea din Leeds, care a studiat comportamentul mai multor studenţi adunaţi într-o sală de aşteptare.
Alte studii au arătat că, dintre copiii care priveau clipuri video cu persoane căscând, cei care prezentau tulburări din spectrul autismului căscau mult mai puţin decât copiii obişnuiţi. Această observaţie sprijină ideea că între căscatul contagios şi empatie există o legătură strânsă, în condiţiile în care una dintre caracteristicile tulburărilor din spectrul autismului este capacitatea redusă a celor afectaţi de a empatiza cu persoanele din jur.
Beneficii pentru evoluţie
Suportul cerebral al acestui comportament ar putea fi aşa-numiţii neuroni-oglindă, din cortexul frontal. Când sunt expuşi la anumiţi stimuli veniţi din partea indivizilor de aceeaşi specie, aceşti neuroni activează aceleaşi arii cerebrale. Activitatea acestui tip specific de celule nervoase stă la baza imitaţiei – un fenomen esenţial în dezvoltarea individului şi a societăţii, deoarece permite aşa-numita „învăţarea prin imitaţie“, însuşirea unor noi deprinderi şi cunoştinţe, de exemplu limbajul. Căscatul ar putea fi deci o manifestare a aceluiaşi impuls al imitaţiei, care există la om ca şi la alte animale.
Privit din această perspectivă, căscatul ar putea fi un comportament avantajos din punct de vedere evolutiv, motiv pentru care s-a şi dezvoltat şi menţinut în fiziologia şi comportamentul uman. El ar fi o manifestare a instinctului de grup, putând sluji, de exemplu, la sincronizarea stării diferiţilor indivizi din grup şi eventual la creşterea vigilenţei tuturor, ceea ce poate reprezenta o strategie de supravieţuire.
