Mihai Sora a implinit venerabila vârsta de 89 de ani si a cunoscut foarte multe personalitati despre care multi dintre cititorii nostri au aflat numai din carti.
Altruismul lui Cioran si generozitatea lui Eliade
De exemplu, de-a lungul vremii, Sora a afirmat ca Eugen Ionescu era un om de o sinceritate totala, pe care te puteai baza fara nici un fel de rezerva, ca Emil Cioran niciodata nu a fost duplicitar, permanent dând dovada de altruism si de o bunatate neinchipuita. De asemenea, Mircea Eliade i-a fost un foarte bun prieten, considerându-l un om minunat, generos, plin de temperament. Fireste, Eliade vorbea despre India, hinduism, lucruri pe care nu le stia nimeni, dar pe care el le cunostea din vasta sa experienta (noi am publicat numai una din partile esentiale – n.r.).
Intr-un interviu acordat lui Ovidiu Simonca in 18 august, 2005, pentru revista Observator Cultural, Mihai Sora dezvaluie ca nu stie cum s-a facut trecerea la simpatia lui Mircea Eliade pentru legionarism: „In România era un moment de politicianism, erau acte de coruptie scoase la iveala, de exemplu, afacerea Skoda. Miscarea legionara nu parea sa urmareasca acapararea puterii, ci un tip de daruire, de sacrificiu in beneficiul colectivitatii. Eliade credea, probabil, ca asta era un fel de regenerare spirituala a neamului. N-a fost membru al miscarii legionare si a renuntat, s-a delimitat de ea, dupa ce Iorga a fost asasinat. El a fost simpatizant legionar in faza Codreanu. Mult mai greu de inteles este ce s-a intâmplat cu Noica“.
Pocainta lui Noica
De asemenea, Sora afirma in acelasi interviu, ca filozoful Constantin Noica „a scris, in favoarea legionarilor, pâna in faza Sima“: „Ulterior, Noica a fost un tip pocait. Regreta. Dar eu am o explicatie pentru aceste intorsaturi ale personalitatii: el nu-si putea stapâni intregul, mereu oscila intre intelect si «sufletel». Mereu a optat pentru ceva. Când pentru suflet, când pentru spirit. A inceput in stratosfera, senin, pe urma a cazut in legionarism, dupa aceea s-a cait, a avut alte preocupari“. Insa, de câte ori l-a vizitat pe Noica, la Paltinis, prin anii ’80, Sora nu a vorbit niciodata cu acesta despre simpatiile sale legionare, intrucât tema era delicata, justificata, iar Noica o evita permanent.
In opinia lui Sora, Mircea Vulcanescu era un vârf de potential, insa, numai la cerere, precum i-a marturisit lui Simonca: „Era toba de carte, se dezvaluia, insa, numai când simtea ca cineva avea nevoie de ea. Când cineva il solicita, descoperea la Mircea Vulcanescu arhitecturi de gând absolut extraordinare. Multe din ele expuse oral, dar ca o catedrala: vibrante. Cred ca Vulcanescu era vârful acestei generatii“. Pe de alta parte, acesta este convins ca scrisul lui Eugen Ionescu a fost, de la bun inceput, un scris grav. Adica, un text de o mare densitate existentiala, tragând greu la cântar.
Revenind la cazul Noica, trebuie spus ca in 1975 acesta a iesit la pensie, si… despovarat de servitutile cetatenesti fata de stat, si-a cautat in imprejurimile muntoase ale Sibiului un loc unde sa se poata aseza pentru tot restul vietii. Desigur, cu gândul de a face filozofie. Dupa câteva incercari esuate, s-a stabilit definitiv la Paltinis, unde, in doar câtiva ani, Noica a infiintat o cu totul originala scoala de filosofie pe care istoria culturala a tarilor din fostul lagar comunist a cunoscut-o. Gabriel Liiceanu, in urma cu aproape trei ani consemna ca „gratie lui Noica, filozofia a cunoscut in România comunista o notorietate cum nu mai cunoscuse si cum nu va mai cunoaste vreodata“. La batrânete, regretatul filozof, avea imaginea unui barbat uscativ, insa era plin de entuziasm si avea o rabdare politicoasa pentru oricine venea la Paltinis ca sa-l vada. A murit in urma unui accident stupid si a fost inmormântat in preajma Schitului din Paltinis, lânga biserica având hramul „Schimbarea la fata“, dupa propria-i dorinta. Pe Noica, tinerii cuceriti de existentialism, patimasii pelerini, l-au asemuit cu Platon ori cu Socrate, idolatrizându-l pâna la mitizare.
