O mişcare împotriva indiferenţei, o mişcare ce demonstrează că tinerii – „hipsterii“, aşa cum îi denumeşte o mare parte din oameni -, alături de cei mai în vârstă, se pot uni pentru o idee, a avut loc şi la Craiova. M-am aşezat în mijlocul lor, în dublă calitate, pentru o seară petrecută la lumina stâlpilor din centrul oraşului. Am simţit, după mult timp, că nu sunt singură. Şi cred că şi ei la fel.
E trecut de ora 22.00. Granitul din Piaţa „Mihai Viteazul“ e mai cald ca de obicei. În momentul de faţă, e mai cald ca orice fotoliu sau scaun pe care am fi putut să stăm fiecare dintre cei 20 de „războinici“ care am rămas în centru, pe jos, culcaţi lângă afişe, pancarte, biciclete cu pană sau fără şi steaguri. Asta pentru că suntem împreună. S-a lăsat întunericul, dar nu plecăm, spre neliniştea celor patru „comunitari“ care ne privesc de la distanţă, din diferite unghiuri, ca şi cum am pune la cale un atac malefic. „Suntem tineri, suntem paşnici, batem şi noi în nişte tobe, ce să facem? Nu facem nimic, stăm aici“, se aude vocea unuia dintre noi, care mai flutură din când în când steagul cu emblema jumătate roşie, jumătate verde. Doi băieţi mai iau nişte beţe şi bat, din când în când, în bongo-urile din dotare.
La ora 17.00 erau vreo trei, la ora 18.00 deja se strânsese suta de oameni, iar după 19.00 erau circa 200 de voci care strigau în numele Roşiei Montane; un proiect care a trezit conştiinţa ecologică sau financiară a multora. Hai să le spunem conştiinţa de român şi instinctul de a apăra ceva ce ţi s-ar putea lua fără voia ta. Pentru că Roşia, împărţită la 20 de milioane, dă câte o părticică pentru fiecare. E a tuturor.
„Cu ce putem ajuta?“
Aliniaţi fiecare cum putea, stând turceşte sau în genunchi, ne-am vândut „marfa“ în centrul oraşului. Lumea se uita ca la expoziţie, iar scrisurile noastre creau polemici, lansau discuţii sau stârneau curiozităţi. „Cu ce putem ajuta?“, se opreşte o doamnă şi întreabă. „Ieşiţi din casă!“, îi spunem. „Şi când se mai face, că eu nu ştiu, nu am internet. Vreau şi eu să mă implic!“, replică ea. „Ziare citiţi, doamnă?“, vine întrebarea. „Formula AS mai citesc. Ştiu că ei au mai scris despre asta şi au zis că vor mai scrie“, continuă. „Doamnă, dacă vă decideţi, duminica viitoare, la 17.00, tot aici suntem!“, o informăm. „Păcat de ţara asta, păcat de voi…“. Femeia ne priveşte cu nişte ochi de mamă şi-şi vede de drum. Noi ne uităm unii la alţii şi zâmbim: „Ce tare-i doamna…“.
Internetul ne-a salvat în privinţa asta pe noi, generaţia aproape de o seamă cu Revoluţia, cu câţiva ani în minus sau în plus. Ne-am informat în ceea ce priveşte Roşia Montană din mai multe surse, am citit şi pro, şi contra, ne-am apucat să cântărim, să trecem prin filtrul propriu, atât cât putem, ceea ce ne-au pus alţii la dispoziţie. Am văzut reclamele cu cei de la Roşia care vor să lucreze, am văzut şi că o doamnă de acolo, cea care croşeta şosete, nu e nimic altceva decât o actriţă cu un limbaj vulgar, care înjură în faţa camerei. Şi-a luat banii, a croşetat câteva minute şi şi-a văzut de treabă. Ştim că acolo sunt oameni care vor să muncească, ştim că vor băga 13.000 de tone de cianură în fiecare an ca să ne ia aurul din care ne dau înapoi un procent ruşinos, ştim că ne putem pierde monumentul natural Roşia Montană dacă nu reacţionăm aşa cum trebuie, la timpul potrivit. Noi, tinerii. Şi nu numai. Pe lângă noi au venit şi cei mai în vârstă, însoţiţi sau aduşi de copii, dar nu aduşi cu forţa. Cei care au văzut cum s-a ascuns subiectul la televizor, cei care au fost acolo, la Roşia, cei care, la fel, au pus în propria balanţă ceea ce au văzut şi au auzit. Pe noi toţi ne-a unit o idee, lucru rar întâlnit în zilele astea.
Nu suntem 10.000.
De ce?
„Sunt 10.000 în Bucureşti“, strig în timp ce verific telefonul. Chipurile ni se luminează. Noi nu suntem 10.000 şi încercăm să ne explicăm de ce. „Suntem departe de zonă, de aceea ar trebui pistonată pe partea economică. O să ne afecteze pe toţi. Mergeţi pe partea asta, mai ales aici, în Oltenia, să iasă lumea din casă“, ne sfătuieşte un tânăr care ni s-a alăturat şi care stă în picioare. Prietenul lui ia un steag de pe jos şi începe să strige: „Haideţi în jos, pe Unirii! Nu mai staţi aici, haideţi să ne mişcăm, se mai strâng după noi!“. Suntem între şi între şi, totuşi, rămânem în zonă. Stăm aici, nu ne mişcăm. Să ştie lumea că aici ne găseşte.
La un moment dat, lumea a început să plece. A rămas un cerculeţ de tineri care n-au capitulat decât târziu, în noapte. „Ia uite, frate! La ăia sunt mai mulţi decât suntem noi“, spune o fată despre o firmă de cosmetice care şi-a amplasat standul tot în centru. E adevărat, îngrijirea de azi nu se compară cu cea de mâine. Sau cu cea de peste zece, douăzeci, sute de ani. Barosanii care preferă să stea pe fotolii sau scaune, în timp ce noi stăm pe jos pentru cauza noastră, fie că va fi ea abandonată sau nu, spun că „e o modă să ieşi în piaţă“. Noi nu vorbim despre asta, nu ne aducem argumente unul altuia pentru ce am ieşit. Noi ştim şi asta contează.
„Luaţi şi voi nişte bani!“
„La dracu’, nu e nici o pietricică în centrul ăsta, să punem şi noi în sticlele de apă?“, ne întrebăm între noi. „Da, e centrul aşa curat…“, tot noi ne răspundem. Lumea continuă să treacă. Un copilaş de doi-trei anişori primeşte de la noi un steag pe care-l flutură aşa cum poate. Un bărbat care are drum prin spatele nostru se opreşte, se uită şi se zgârmă în buzunar: „Luaţi şi voi nişte bani!“, şi ne aruncă cinci lei pe steagul roş-negru întins pe jos. „Parlamentul oricum nu vă dă…“, spune şi pleacă mai departe. „Îi păstrăm pentru flyere“, atenţionează una dintre fete, care are gluga pe cap. Începe să fie răcoare.
Şi, totuşi, e mai cald ca de obicei. Suntem împreună. Vocea unei femei, care a strigat mai mult ca alţii pentru Roşia Montană, a început să se piardă. Nu mai poate striga, dar s-a aşezat lângă noi, înainte să plece. Vorbeşte în şoaptă. „Trebuie să strângem semnături, să le ducem parlamentarilor“, spune ea. „Noi nu facem asta. Noi ieşim şi atât. Credeţi că-l interesează pe vreunul?“, o întreabă, retoric, un tip scunduţ cu cioc. „Nu cred, dar trebuie să încercăm, ca să nu spună apoi că n-au ştiut“, argumentează femeia. Pe bareta de la geantă are prinsă, cu o broşă, o coală de A4. „Salvaţi Roşia Montană!“, scrie pe ea.
Puterea celor mulţi
Vreo trei oameni ne apucăm să strângem mucurile de ţigară de pe jos. În tot acest timp, ne gândim la multe. Contează că n-am fost 10.000, 15.000, chiar contează. Am fost doar 200 şi am rămas câţiva până la sfârşit. Dar acesta nu-i sfârşitul. Pe Facebook, de unde alţii n-au reuşit să iasă duminică seară, curg mesaje: „Bă, mie mi se pare trist ce faceţi voi acolo… Nu ştiu foarte clar de ce. Oamenii ăia cred că schimbă ceva şi asta e trist. O să fie oarecum deprimaţi când o să observe că nu se întâmplă nimic“, îmi scrie cineva. Nu vom fi deprimaţi, vom fi revoltaţi. Pentru că noi credem, noi ştim sigur, de pe granitul nostru din Piaţa „Mihai Viteazul“, că guvernul se teme de oamenii strânşi în grupuri mari, oameni care pot bloca un bulevard, o mică parte dintr-o piaţă, un proiect, dar, mai ales, o idee. Şi la asta nu vom renunţa. Indiferent ce vorbe ni se aruncă, le vom răspunde înapoi: „Cum să ne întrebe pentru ce ieşim? PENTRU EI IEŞIM, MĂ!“.
