„Alo! Sinteþi de la ziar? Domne’, sint din Izvoare ºi am aici un bãtrin pe care mai au puþin ºi-l mãnincã ºobolanii. Mã ajutaþi sã il duc intr-un cãmin unde sã aibã grijã de el?“
Mirzanca Ion se strãduieºte de mult timp sã ii facã un rost badei Mocanu. ªi pentru cã ar fi puþin rude, la a zecea increngãturã, dar ºi pentru cã mizeria in care trãieºte bãtrinul ar miºca ºi pietrele. Lumea din sat mai vorbeºte pe la colþuri de gard cum cã omul ar vrea sã-l moºteneascã pe moº. Foc ºi parã se face Mirzanca atunci cind aude astfel de lucruri! „Ce pãcatele mele sã moºtenesc de acolo? Nu vedeþi cã stã sã cadã casa pe el? Praful ºi pulberea, asta sã moºtenesc!“.
Iulian Mocanu are 79 de ani ºi este þintuit la pat. Bãtrin ºi bolnav, bãtrinul nu are sprijin decit pe fiul sãu, care este insã „dus“- cum spun oamenii. Mihail are 53 de ani, dar nu te poþi inþelege cu el, mai ales atunci cind face crize de epilepsie. Destul de des, pentru cã bãrbatul are patima bãuturii. De cind a murit nevasta lui nea Mocanu, casa a intrat in paraginã ºi s-a les praful de toatã munca bãtrinului care a fost cineva la viaþa lui:
„Am fost maistru militar. Am lucrat la Securitate“. Atit mai are putere sã ingaime de pe patul de suferinþã. Boala i-a luat tot, mai puþin amintirile despre tinereþea glorioasã, sfirºitã lamentabil in mizerie.
Tatã ºi fiu, de nedespãrþit
De citeva luni, bãtrinul ºi fiul lui au rãmas ºi fãrã curent electric. Datoriile sint de ordinul zecilor de milioane. N-au spus nimic cind
s-au trezit intr-o searã in beznã. Lipsurile le sint atit de mari, incit nimic nu ii mai poate miºca. Simþurile le-au amorþit parcã. Dacã familia lui Ion Mirzancã nu le-ar fi adus din cind in cind cite o oalã cu mincare caldã, poate cã ar fi murit de mult de foame.
„Am avut grijã de ei creºtineºte. Nu m-a lãsat sufletul sã ii las aºa. Numai cã nu mai pot nici eu. Nu sint nici eu tinãr, am problemele mele, sint bolnav. Trebuie sã umblu prin spitale, pe la Bucureºti, ºi am ºi nepoþi de crescut. Plus cã acolo, in casa lor, este o mizerie de nedescris. Iþi þii respiraþia, dar tot þi se intoarce stomacul pe dos. Casa nu mai poate fi scoasã la luminã, orice ai face. E o ruinã ºi un focar de infecþie. ªobolanii miºunã peste tot. De-aia vreau sã il duc undeva, intr-un cãmin, dar am inþeles cã nu se poate pentru cã ar trebui sã aibã certificat de handicap. ªi nu are. Ce sã fac?“.
Aproape de patul in care zace bãtrinul, Mihail invirte o lingurã de lemn intr-o oalã murdarã in care fierb ciþiva cartofi. Chiar dacã pare cã nu aude nici un cuvint din ceea ce se discutã in camerã, bãrbatul ridicã dintr-o datã capul ºi intreabã tare, apãsind cuvintele: „ªi eu?!“.
Iºi rãspunse singur, dupã citeva clipe de tãcere, parcã uimit cã nu se gindise mai devreme la o soluþie atit de simplã: „Pãi, mã duc ºi eu cu tãticu’!“.
• Ana IANCU
„Alo! Sinteti de la ziar? Domne’, sint din Izvoare si am aici un batrin pe care mai au putin si-l maninca sobolanii. Ma ajutati sa il duc intr-un camin unde sa aiba grija de el?“
Mirzanca Ion se straduieste de mult timp sa ii faca un rost badei Mocanu. Si pentru ca ar fi putin rude, la a zecea increngatura, dar si pentru ca mizeria in care traieste batrinul ar misca si pietrele. Lumea din sat mai vorbeste pe la colturi de gard cum ca omul ar vrea sa-l mosteneasca pe mos. Foc si para se face Mirzanca atunci cind aude astfel de lucruri! „Ce pacatele mele sa mostenesc de acolo? Nu vedeti ca sta sa cada casa pe el? Praful si pulberea, asta sa mostenesc!“.
Iulian Mocanu are 79 de ani si este tintuit la pat. Batrin si bolnav, batrinul nu are sprijin decit pe fiul sau, care este insa „dus“- cum spun oamenii. Mihail are 53 de ani, dar nu te poti intelege cu el, mai ales atunci cind face crize de epilepsie. Destul de des, pentru ca barbatul are patima bauturii. De cind a murit nevasta lui nea Mocanu, casa a intrat in paragina si s-a les praful de toata munca batrinului care a fost cineva la viata lui:
„Am fost maistru militar. Am lucrat la Securitate“. Atit mai are putere sa ingaime de pe patul de suferinta. Boala i-a luat tot, mai putin amintirile despre tineretea glorioasa, sfirsita lamentabil in mizerie.
Tata si fiu, de nedespartit
De citeva luni, batrinul si fiul lui au ramas si fara curent electric. Datoriile sint de ordinul zecilor de milioane. N-au spus nimic cind
s-au trezit intr-o seara in bezna. Lipsurile le sint atit de mari, incit nimic nu ii mai poate misca. Simturile le-au amortit parca. Daca familia lui Ion Mirzanca nu le-ar fi adus din cind in cind cite o oala cu mincare calda, poate ca ar fi murit de mult de foame.
„Am avut grija de ei crestineste. Nu m-a lasat sufletul sa ii las asa. Numai ca nu mai pot nici eu. Nu sint nici eu tinar, am problemele mele, sint bolnav. Trebuie sa umblu prin spitale, pe la Bucuresti, si am si nepoti de crescut. Plus ca acolo, in casa lor, este o mizerie de nedescris. Iti tii respiratia, dar tot ti se intoarce stomacul pe dos. Casa nu mai poate fi scoasa la lumina, orice ai face. E o ruina si un focar de infectie. Sobolanii misuna peste tot. De-aia vreau sa il duc undeva, intr-un camin, dar am inteles ca nu se poate pentru ca ar trebui sa aiba certificat de handicap. Si nu are. Ce sa fac?“.
Aproape de patul in care zace batrinul, Mihail invirte o lingura de lemn intr-o oala murdara in care fierb citiva cartofi. Chiar daca pare ca nu aude nici un cuvint din ceea ce se discuta in camera, barbatul ridica dintr-o data capul si intreaba tare, apasind cuvintele: „Si eu?!“.
Isi raspunse singur, dupa citeva clipe de tacere, parca uimit ca nu se gindise mai devreme la o solutie atit de simpla: „Pai, ma duc si eu cu taticu’!“.
