Craiova avea privilegiul să le asculte melodiile, să se minuneze de talentul lor, dar şi să se mândrească pentru că i-a crescut. Erau muzicienii de ieri ai Băniei – Elena Teodorini, Ion Vasilescu, Maria Tănase.
Muzica de altădată a Craiovei se făcea auzită prin glasurile lor – Elena Teodorini sau o „Doamnă de rouă“, cum aveau să o numească atât de frumos Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu, în cartea „Craiova, mon amour“, pe Maria Tănase. Povestea lor curge încet, aducând ceva din frumuseţea vremurilor de altădată. Glasurile lor ne conduc spre acele vremuri. Cine nu îşi aminteşte astăzi de strălucita fiică a oamenilor de artă craioveni, Maria şi Theodor Teodorini? Elena Teodorini era o fetiţă încântătoare, care s-a format precumpănitor în mediul muzical craiovean, bucurându-se de sprijinul şi preţuirea unor mari muzicieni ai vremii din Cetatea Băniei (Al. Flechtemacher, Karl Theodor Wagner, Eduard Wachman, Grigore Gabrielescu, Gh. Simonis), şi care şi-a împlinit „debutul“ apariţiei în public cu Corul Aşezămintelor „Madona Dudu“. După studii făcute la Milano şi San Giovanni, a debutat în roluri de canto alto şi soprană lejeră. Talentul său a cucerit, astfel că în 1877 a urcat pe scena din Bucureşti, în rolul Magdalena din „Rigoletto“, apoi în „Bărbierul din Sevilla“, pentru ca trei ani mai târziu să debuteze la Scala din Milano, cu rolul Margaretei din „Faust“. Şi uite aşa, Elena Teodorini cucerea cele mai mari triumfuri, fiind aclamată în delir, după cum nota Gh. Creţoiu, cu creaţiile ei din „Gioconda“, „Carmen“, „Navarena“, „Mefisto“. Marea şi prima româncă ajunsă pe scena de prestigiu mondial Scala avea să fie catalogată drept „cea mai fantastică Margaretă auzită vreodată pe scenele lumii“. Verdi o numea atunci „prima voce a Europei din toate timpurile“. Şi totuşi, de acolo, de departe, Elena nu avea să uite niciodată de Craiova ei dragă; legăturile sale neîntrerupte cu oraşul natal s-au răsfrânt benefic mai ales asupra Teatrului „Teodorini“, întrucât majoritatea câştigurilor sale materiale au gravitat în jurul restaurării edificiului şi refacerii trupei.
Ion Vasilescu, „cântăreţul dragostei“
Alt nume, altă poveste: Ion Vasilescu. S-a născut la Bucureşti, dar curând modesta sa familie de funcţionari feroviari s-a mutat la Craiova, astfel că tânărul Ion Vasilescu a fost înscris la Liceul „Carol I“, fiind repede remarcat de dascălii săi. Aşa se face că la 11 ani urma deja cursurile Conservatorului „Cornetti“ din Craiova. Bănia devenea oraşul care avea să ajute la formarea sa, un oraş de care aveau să se lege cele mai frumoase amintiri ale „cântăreţului dragostei şi al optimismului românesc“, apelativ utilizat de autorii „Craiovei, mon amour“, care descriu în paginile manuscrisului şi o întâlnire de neuitat cu maestrul Ion Vasilescu. „Aflând că sunt din «nepreţuita Craiovă», m-a invitat la o «socată»… şi a ţinut să se destăinuie: «Păstrez Craiovei o amintire de neuitat, ea fiind leagănul copilăriei, al tinereţii şi al muncii mele». M-a invitat mereu să stăm de vorbă despre Craiova şi despre ce-i plăcea tineretului în muzică. Şi nu o dată, maestrul mi-a încredinţat în mare taină secrete: noi melodii încă neaşternute pe portativ. Le aplaudam, dar de cele mai multe ori, către plecare, îl rugam să repete melodia cea mai îndrăgită de mine: «Suflet candriu»… – Ştii cum am scris-o?! Nici nu mă gândeam pe atunci (să fi avut 15-16 ani) că voi comite «muzică uşoară». Scriam aranjamente pentru fanfară la balurile Societăţilor «Prietenii Ştiinţei» şi «Tinerimea română» din Craiova, compuneam muzică simfonică şi – doar în joacă – schiţam câte o melodie de dans sau de «inimă albastră». Nici nu m-am gândit că «Suflet candriu» avea să aibă atât de mare succes, peste ani şi ani, în interpretarea neuitatului Vasile Vasilache. Am păstrat melodia aceasta splendidă în gândul meu şi, de-abia în 1940, maestrul Tudor Muşatescu, plăcând-o, mi-a scris versurile. Aşa s-a întâmplat cu multe din melodiile mele – iniţial instrumentale – înfiripate în anii Craiovei“. Este povestea unui cântec, unul din multe altele care ne vin în minte, şlagăre internaţionale „Vergis mich Nich“, dar şi „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?“, „Fetiţele din Bucureşti“, „Firicel de floare-albastră“ şi multe altele.
Maria lui Tănase
Părăsim lumea muzicii care s-a născut din grija craioveanului adoptat, Ion Vasilescu, pentru a reîntâlni o „Doamnă de rouă“.
Maria Tănase, fiica grădinarului Ioan Coandă Tănase, din Mierea Birnici de pe Amaradia doljeană, împlinise 19 ani când Constantin Brăiloiu, Mişu Iancu şi Tudor Muşatescu au sprijinit-o să facă primele înregistrări pe palcă de patefon UFA, se spune în „Craiova, mon amour“. „Succesul puţin obişnuit al acestei intrări în lume a determinat chemarea sa imediată la Viena, oraşul muzicii şi al dragostei, să facă imprimări în studiourile vestitei case de discuri londoneze Columbia, mult lăudate de criticul vienez Rotter“. Şirul amintirilor autorilor manuscrisului mai sus menţionat continuă, având în prim-plan acelaşi personaj, Maria Tănase.
„Un destin fericit mi-a hărăzit şase întâlniri de neuitat cu Maria Cântecelor. Eram student la ziaristică, în primăvara în care marele actor Toma Dimitriu, pe care-l cunoscusem cu puţin înainte, la Craiova… m-a îmbiat să văd piesa lui M. Davidoglu – «Horia», de la Bulandra, în care juca, alături de Maria Tănase, în rolul legendarului Crăişor. Citisem câte ceva despre apariţia marei cântăreţe, în 1945, în Maşa, din «Cadavrul viu» de Lev Tolstoi, dar nu-mi închipuisem să aibă, totuşi, aşa mari disponibilităţi pentru arta dramatică… Am ascultat-o apoi, covârşit, într-o prelucrare tulburătoare a «Romanţei bănăţene», însoţită de «hangul» acordeonului dragului ei drag Fărămiţă Lambru… – Domnule Firescu, maică, (n.n. – făcusem deja uluitori paşi înainte în stima marei Doamne!) să nu uiţi matale că, la Craiova, «Dorobănţia matale», din care te lauzi că te tragi, n-a dat numai pe Tandin, pe Predescu, pe Julea, Stroe ori pe Piculeaţă, ci o mare acordeonistă care cântă dumnezeieşte: Doina Suchici… Dacă trăia fătuca asta, ar fi fost o «Fărămiţă feminină»… N-am îndrăznit să-i spun Mariei că, în copilărie, cu alţi «zglobii» din cartier, întârziam sub fereastră, pe lângă «cârciuma lui Oţet», să ascultăm acordeonul acelei fetiţe de har, orfană de părinţi, crescută din milă“.
O ultimă amintire, chiar dacă este una tristă, naşte un zâmbet pe chipul celor care au cunoscut-o, căci cine a avut privilegiul să-i stea apoape, să-i asculte cântul nu o poate uita. „Am reîntâlnit-o apoi pe marea privighetoare a viersului la funeraliile făcute în 1961 marelui său prieten şi dascăl Ion Vasilescu. Maria avea chip de stană şi-şi scosese «busuiocul din păr». La începutul lui iunie 1963, împreună cu Petre Dragu am vizitat-o la Fundeni. Era înconjurată de Minodora Nemeş, Mia Braia. Îşi ascundea greu suferinţa, încercând să ne surâdă tot timpul, era absolut lucidă şi cu memoria întreagă, răscolitoare: «Ţi-aminteşti, juvete, de Doamna neroziilor… O să mai fac una: ultima! Mă duc în rouă, poate cânt şi pe acolo!»“.
Au rămas însă paginile scrise, dar şi vechile melodii înregistrate pe magnetofoane uriaşe care vin să cânte şi astăzi muzica Băniei de altădată.
