Arta dialogului

Citesc o carte („La panda“, de Rodica Binder, redactor la postul de radio „Deutsche Welle“) care-mi consolideaza convingerea ca meseria de „istoric al clipei“, cum a fost considerat gazetarul, presupune o veritabila arta a curiozitatii. Mai mult: o strategie inteligenta a curiozitatii.

Aceasta strategie nu e la indemana oricui nici in tari unde e mai mica decat la noi inclinatia de a lasa pasiunile s-o ia inaintea logicii. Dovada ca unul din interlocutorii Rodicai Binder, Alain Robbe-Grillet, un fel de papa al „Noului Roman“, nu se fereste sa vitupereze, in plin interviu cu o ziarista, impotriva presei: „Trei patrimi din ceea ce se scrie in ziare sunt prostii, ricaneaza el. Jurnalismul nu e facut pentru a scrie lucruri inteligente, ci este facut pentru a trezi interesul publicului“. Rodica Binder enumera, in alta parte, motivele care l-au determinat pe un alt scriitor, la fel de celebru, e vorba de Milan Kundera, sa nu mai dea, din 1985 incoace, interviuri. 1. Ziaristii – zice Kundera – pun intrebari interesante pentru ei, nu pentru cel intrebat. 2. Dintre raspunsurile obtinute, nu le folosesc decat pe cele care le convin lor. 3. Si, dupa obiceiul american, nici nu mai supun interviul autorizarii lui de catre interlocutor inainte de publicare.

Ar fi interesant un studiu despre arta conversatiei la noi. Parerea mea e ca ea nu face parte dintre calitatile noastre curente. Nu avem, ca frantujii, o traditie a saloanelor, unde s-a rafinat inclusiv ipocrizia, nu avem nici volubilitatea contagioasa a italienilor si nici vocatia filosofica a nemtilor de a curata ideile de coji. Conversatia cea mai raspandita si cea mai apreciata la noi este, se pare, barfa. Asta si explica, probabil, de ce, la noi, cei care iau interviuri nu-si pot reprima placerea de a barfi putin pe parcursul discutiei. Viata intima a personajelor publice intereseaza mai mult decat modul cum gandesc, iar „panda“ prefera, in genere, la noi, ceea ce se poate observa prin gaura cheii.

In treacat fie spus, dezbaterile politice care au luat foc pe malurile Dambovitei, in tacerea de dinainte de ’89, sufera, cred eu, de un pacat capital, chiar si atunci cand se vor serioase. Ele sunt, mai degraba, un vacarm de monologuri. S-ar zice ca nimeni nu asculta, de fapt, ce spune celalalt, fiecare fiind interesat doar de ceea ce gandeste sau crede el. Din aceasta cauza, nici polemicile la noi nu prea sunt polemici. In loc sa asistam la dueluri de argumente si contraargumente, vedem, cel mai adesea, cum adversarii incearca, parca, sa se extermine unul pe celalalt. Si, daca nu reusesc, se straduiesc sa se umileasca reciproc, sa se murdareasca reciproc.

O carte ca a Rodicai Binder poate interesa de aceea nu numai prin „dialogurile“ pe care le contine (veritabile descinderi in lumea unor nume ilustre care au in urma lor nu numai o biografie, ci si un destin), ci si prin metoda anuntata de titlu: „La panda“. O celebra ziarista, italianca Oriana Falacci, reputata pentru agresivitatea interviurilor realizate cu mai-marii politici ai zilei, compara interviul cu o partida de box. Rodica Binder prefera o panda palpitanta a interlocutorilor sai. Ea isi studiaza, in prealabil, „prada“ si, cand se afla in fata ei, are voluptati de vanator. E „agresiva“, insa in sensul bun al cuvantului, incercand sa vada lumea prin ochii celor cu care discuta. Caci, pentru Rodica Binder, „panda“ inseamna, pe langa „asteptare“, o cunoastere temeinica a interlocutorilor. Ea stie carora dintre ei le place sa-si insceneze interviurile si, pana la un punct, le devine complice.

Ceea ce prevaleaza, insa, este bucuria de a sta de vorba. Asta face din „La panda“ o aventura intelectuala utila nu numai jurnalistilor, care gasesc in „dialogurile“ Rodicai Binder o dovada ca intrebarile „bune“ se soldeaza cu raspunsuri „bune“. E utila oricui e dispus sa consimta ca „arta dialogului“ (in mare suferinta la noi, in ciuda impresiei ca „tranzitia“ este o continua palavrageala) nu inlatura monologul, dar il scoate din singuratate.