Secţia de Filologie şi Literatură a Academiei Române a propus ca Eugene Ionesco şi Emil Cioran să fie numiţi post-mortem membri ai Academiei, urmând ca Adunarea Generală să se întrunească în decembrie, pentru a supune la vot propunerea, a explicat preşedintele Academiei Române.
„Ieri (miercuri – n.r.) s-a discutat propunerea ca Emil Cioran şi Ionesco să fie primiţi post-mortem în Academia Română, urmează să fie votată, potrivit regulamentului, de Adunarea Generală, în luna decembrie. Probabil că fiica dramaturgului, Marie-France, care s-a opus ca Ionesco să fie jucat în România, se va opune şi deciziei Academiei, dar nu ne trebuie acordul nimănui“, a spus academicianul Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, care a motivat momentul prin faptul că „s-a aşteptat o cifră rotundă“, joi împlinindu-se 100 de ani de la naşterea lui Ionesco.
Eugène Ionesco s-a născut pe 26 noiembrie 1909 (13 noiembrie, după calendarul gregorian), la Slatina. Purta numele tatălui (Eugen Ionescu), jurist român. Mama sa, Marie-Thérèse Ipcar, s-a convertit la ortodoxism, iar Eugène va rămâne ortodox practicant până la moarte, dincolo de căutările şi îndoielile metafizice care îi arcuiesc opera.
Copilărie în Franţa şi debut literar în România
După copilăria petrecută în Franţa, în 1928, debutează ca poet în revista Bilete de papagal, faimoasă pentru formatul ei mic. Primul articol, despre Ilarie Voronca, îi apare în 1930, în revista Zodiac. Un an mai târziu scrie „Elegii pentru fiinţe mici“, poeme dedicate mamei sale. Între 1928 şi 1935, scrie articole în presa vremii: Vremea, Azi, Floarea de foc, Viaţa literară, Critica, Fapta.
În 1934 îi apare „Nu“, un volum de eseuri contestatare care provoacă un scandal de proporţii în lumea literară românească, mai ales din cauza sarcasmului şi a vervei contra tiparelor consacrate ale culturii române: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu. Volumul primeşte însă Premiul Fundaţiei Regale, acordat de un juriu prezidat de Tudor Vianu.
În 1938, obţine o bursă la Paris pentru teza niciodată terminată „Tema păcatului şi tema morţii în poezia franceză de după Baudelaire“. La Paris se apleacă asupra existenţialismului şi a filosofiei creştine: îi studiază pe Mounier, Berdiaev, Jacques Maritain, Gabriel Marcel. La declararea celui de-al doilea război mondial, revine în România, unde lucrează ca profesor de franceză la Colegiul „Sf. Sava“, dar se întoarce în Franţa, după câteva tentative eşuate, în 1942, împreună cu soţia. Traduce şi prefaţează „Urcan bătrânul“, de Pavel Dan. Este numit la serviciile culturale ale Legaţiei regale a României la Vichy. În 1944 i se naşte singurul copil, Marie-France. Între 1945 şi 1949 traduce operele poetului român Urmuz, unul dintre precursorii suprarealismului şi ai literaturii absurdului.
În 1948 scrie „Cântăreaţa cheală“, pusă în scenă de Nicolas Bataille, pe 11 mai 1950, la Théâtre des Noctambules, fără a fi un succes. Ionesco îi frecventează pe Breton, Buñuel, Adamov şi Mircea Eliade, în acelaşi an primind cetăţenia franceză.
Devine Cavaler al Artelor şi Literelor în 1961, iar doi ani mai târziu primeşte Marele Premiu Italia pentru versiunea de balet a „Lecţiei“. În 1966, primeşte Marele Premiu al Théâtre de la Société des Auteurs pentru întreaga operă, Premiul Brigadier pentru „Setea şi foamea“, iar un an mai târziu Premiul Prinţului Pierre de Monaco şi Medalia Monaco, dar şi Marele Premiu Naţional pentru teatru. În 1970 este ales membru al Academiei Franceze, pe scaunul lui Jean Paulhan, şi devine Cavaler al Legiunii de Onoare. Eugène Ionesco moare pe 28 martie 1994, la Paris, şi este înmormântat în rit ortodox, la cimitirul Montparnasse.
Cioran, neinteresat de premii literare
Cu toate că Ionesco a refuzat să-şi privească piesele în grila teatrului angajat, reproşându-i, de pildă, lui Bertolt Brecht didacticismul, replicile finale ale lui Béranger din „Rinocerii“, singurul care rezistă mutaţiei totalitare, interpelează spectatorul: „Împotriva tuturor, mă voi apăra. Sunt ultimul om, aşa voi rămâne până la final. Nu capitulez!“. Béranger devine simbolul libertăţii şi, mai mult decât atât, al singularităţii opuse uniformizării unei societăţi care „se masifică“. Rămâne singurul care gândeşte pe cont propriu într-un registru al limbajului stereotip, în care silogismele sunt formale şi aberante: „Toate pisicile sunt muritoare. Socrate este muritor. Deci, Socrate este pisică“.
Prefaţa ediţiei franceze rezolvă problema teatrului angajat: „Se spune că teatrul lui Ionesco este angajat; aşa şi este, în favoarea individului, ameninţat de marginalizare când, în ciuda vulnerabilităţilor, rezistă tentaţiilor pe care el însuşi le-a născut“.
Născut la Răşinari, în Sibiu, într-o familie de preoţi, Emil Cioran urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea şi Azi. În 1934 scrie „Pe culmile disperării“, pentru care este distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Mai publică patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa, în 1936, când pleacă la Paris, cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti.
După 1945 scrie în limba franceză, în 1949 publicând, la prestigioasele Ediţii Gallimard, „Precis de decomposition“. Emil Cioran nu era un amator de premii literare, cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, refuzând toate distincţiile ulterioare. Cioran moare apatrid, la Paris, pe 20 iunie 1995.
