„Cum dai lingura, ţigane?“ „Cum s-o dau… Pentru dumneavoastră, că sinteţi cocoană frumoasă şi mai vă e şi ziua azi… zece mii. Şi a mare, şi a mică, la acelaşi preţ. Ieftin, cocoană, ieftin. Ia uite ce lucrătură! E de mina mea, n-are aşchie pe ea. Şi dă gustu’ bun la ciorbă, cocoană!“
„Lasă ciorba, ţigane, las-o-n-colo, că nu de asta-mi arde mie acum! Da’ văd că te pricepi la vorbă! Degeaba, că lingura tot scumpă e. Nu ţi-o iau“.
„Treaba matale, cocoană, nu ştii ce pierzi. Lemn uscat, bun, de pădure…“ Petre luă din mina cucoanei lingura de lemn şi o puse la loc pe plasticul intins pe asfalt. O aranjă in rind cu celelalte. Apoi se aşeză pe plasa de rafie. Luă de alături scoaba şi continuă lucrul inceput mai inainte la o nouă lingură. Trecură minute in şir. Petre nu-şi ridică nici măcar o dată ochii de pe lucrul său. Doar din cind in cind, atunci cind netezea cu dosul palmei lemnul aproape alb, se apuca să strige in gura mare:
„Liiiinguri, linguri mari, linguri mici, paleeete, furculiţeee… funduri şi capace ieftineee…“ Mai mormăia ceva, pină i se pierdea glasul in vinzoleala din piaţă. Cu capul plecat, adus de spate, lui Petre nici nu i se zărea obrazul intunecat. Aşezat in dreptul unei coloane groase de beton, aproape că trecea neobservat in acel du-te-vino pestriţ, unde zeci de oameni, preocupaţi şi ocupaţi cu căratul sacoşelor, se inghesuiau pe lingă coloană, evitind inconştient să-l calce in picioare pe bărbatul care lucra linguri. Nu se opreau, nu se uitau la el. Nici măcar nu-l loveau din greşeală. Mergeau incoace şi incolo, cu lingurarul intre ei.
Petre işi continuă treaba liniştit, de parcă nu l-ar fi deranjat nimic. De parcă ar fi fost in atelierul lui de acasă, din Podari. Vorba vine atelier – mai mult o cămăruţă, cea mai mică dintre toate, cu un geam de-o palmă, in care nevastă-sa nu intra niciodată. Acolo, Petre Drăgan se simţea ca un rege in ţara lui. Nimeni nu-l intreba de vorbă, nimeni nu ii tulbura liniştea. Stătea acolo ore intregi, meşterind din teslă şi cuţit linguri, funduri, capace. Citeodată, cind i se ura, se-apuca să cinte din gură cintece de şatră, invăţate de copil de la bunicu-său. Atunci o auzea pe nevastă-sa de cealaltă parte a uşii, cum se aşeza pe pămint, cu vreun ciorap rupt in mină şi il asculta. Petre nu zicea nimic, nici nu o chema, nici n-o lua la goană. Cind i se termina cheful de cintat, işi dregea vocea tare, să priceapă femeia că era vremea să plece. Şi el răminea iar singur, cu lemnul lui.
Asta a făcut Petre toată viaţa lui, de cind se ştie. La virsta copilăriei, bunicu-său l-a luat să-i dea o mină de ajutor, mai mult ca să nu stea degeaba ori să bată mahalaua cu puradeii nespălaţi. Petre a prins insă drag de meseria lingurăriei şi n-a mai lăsat-o. Bănoasă n-a fost niciodată. Dar nici n-a murit de foame. Iar acum, cu timpurile astea grele şi cu pensia amărită de la CAP a neveste-sii, din ciştigul de pe linguri abia pune o bucată de piine pe masă. Bine măcar că i-au crescut copiii şi s-au dus de la el. Acum n-are de potolit decit două burţi. Şi mai mult pe-a lu’ nevastă-sa, că a lui s-a obişnuit cu răbdatul.
Petre işi intrerupse lucrul. Trei femei se opriseră lingă plasticul lui şi acum se uitau la linguri. Luau in mină cite una, o intorceau pe toate părţile şi o puneau la loc. Apoi trecură la capace.
Şi plecară. Petre rămase in spate, lingă coloană, strigindu-şi marfa:
„Ieftin, domniţă, ieftin! Numa’ zece mii una. Uite ce lucrătură, ce lemn! Invirte tocana ca titirezu’. E lemn bun, dulce, nu cocleşte gura… Liiinguri, linguri mari, linguri mici, paleeete, furculiţeee… funduri şi capace, ieftineee…“
