Mos Prica, cojocar de Caraula

Pe o ulita infundata, o casa mai frumoasa isi arata peretele varuit spre sat. Batatura e mare, cit sa incapa toate: patulul plin, caruta, lucruri marunte de ale gospodariei si niste flori. In spate, despartita printr-un gard curtea casei, se intinde batatura pasarilor si porcilor, iar mai in spate gradina. Gospodarie frumoasa, toata ridicata de mina lui Mos Prica si de nevasta lui si ingrijita acum, alaturi de batrini, de cei trei copii si 13 nepoti.

Aurel Prica are 71 de ani. A fost multe la viata lui: cioban, negustor, achizitor la DCA. Dar cel mai mult a fost cojocar. Si a ramas cojocar pina in ziua de azi.

„Am inceput la 13 ani, dupa ce am terminat clasa a saptea“, isi aminteste mos Prica. „Aveam pe sora-mea maritata dupa unul, era cojocar. Asa am invatat meserie. Incet-incet

mi-am facut clientela, lumea m-a cunoscut si a inceput sa vina numai la mine sa lucreze. Caciuli, cojoace, veste, de toate.“

Nimeni nu-l intrece pe mos Prica la cojocarie. Cusatura o face mai mult de mina, ca nici o masina din lume nu stie mai bine ca el cum sa mestereasca lucrul bun. Si nimeni nu face o pielicica mai frumoasa si mai moale ca el, de ti-e mai mare dragul sa-ti tragi caciula pe cap.

„Pai trebuie sa stii de la inceput ce sa faci, sa fie omul multumit si sa vina si a doua oara… Dupa ce se jupoiae mielul, iau pielea si o sarez si o pun sa se usuce. Sta asa o saptamina. Pe urma o spal si o bag cu tarite si sare la tabacit. Opt zile. O scot, o pun iar sa se usuce si o trag – am eu o gripca si o curat bine. Apoi e gata, numai buna de lucrat. Vine clientul si ii iau masura. Si m-apuc de cusut caciula…“

Batrinul se ridica si se duce la masa de lucru pe care stau unele peste altele mai multe piei de miel, moi, curate, matasoase. Linga ele, o caciula barbateasca.

„Uite, acum o scosei de pe calapod pe a lu’ secretaru’ din Plenita…“, zice mos Aurel, aratind mindru rezultatul muncii sale. „Caciula nu se coase la masina. Cine face asa, ala nu e meserias. Numai la mina se potriveste, sa simti cu degetele cautatura. O zi si o noapte imi ia sa termin o caciula. Ma scol la 2.00 dimineata si nu ma ridic decit sa maninc. Dupa ce termin una, ma apuc de alta, ca nu duc lipsa de comenzi…“

Intr-adevar, priceperea la cojocarie l-a facut faimos pe mos Prica, nu numai in Caraula. Vin oameni de peste tot la el, ba pentru un cojoc, ba pentru vreo caciula. Si chiar daca pretul cerut nu e mic, clientii parca nu se termina niciodata. Stiu ei ca lucrul bine facut merita ban frumos.

„Cer si eu dupa cum e imbracat clientul…“, glumeste batrinul, dupa care redevine serios. „Nu prea ma tocmesc cu ei, chiar daca le pare cam scump. Daca vine cu materialul lui, cer o suta pe mina de lucru. Asa, cu pielea mea, cam 800-un milion caciula.“

Din banii cistigati – si n-au fost putini la viata lui – Aurel Prica a ridicat casa, frumoasa, a dat copiii la scoli. Acum mai are nepotii pe cap, vreo 13, dar ii scoate el la limanm si pe acestia. Pina una-alta, le face cite o caciula sau un cojocel, ca tot vine iarna.

„Am lucrat si pentru ei, dar nu prea multe, ca nu prea le plac. Zic ca sint demodate. Iar lu’ Genica, nevasta-mea, nu

i-am facut niciodata caciula. Pai daca ii faceam, era prea frumoasa, mi-o lua altul…“, zimbeste mos Aurel cu ochii spre sotie.