A fost ziua ei. Ziua Femeii. A fiecărei făpturi pe care, cel puţin o dată in viaţă, am iubit-o: ca pe o mamă, ca pe o prietenă, ca pe o iubită. Fiecare femeie a primit un cadou, o urare sau măcar un zimbet de la cei dragi. Constanţa insă nu a primit nimic. Niciodată n-a primit; fiecare 8 Martie, fiecare zi a femeii a fost la fel de searbădă, la fel de tristă. In fiecare an. Şi totuşi, la cei 49 de ani pe care ii are, Constanţa Ioniţă nu e singură; ea are o familie: un soţ şi un fiu. Nici unul insă nu e om intreg: „Aşa a fost soarta mea, să trăiesc şi eu suferinţa lor, să am grijă de ei ca de nişte copii mici şi răsfăţaţi“. Copii care nu ştiu cum e viaţa adevărată, rupţi de realitate şi trăind doar in lumea lor.
Eduard are 24 de ani şi mintea unui ţinc de doi, iar Alexandru, soţul Constanţei, şi-a pierdut minţile acum 18 ani, cind medicii l-au diagnosticat cu sindrom piramidal, tulburări psihice, epilepsie şi alte „o mie“ de afecţiuni care i-au măcinat personalitatea şi organismul. Amindoi, tată şi fiu, sint bolnavi irecuperabil, amindoi depind de Constanţa. De ea, draga lor, care a renunţat la serviciu, la speranţele că ii va vedea vreodată pe deplin sănătoşi. Iar timpul care trece nu aduce decit temeri mai mari: că boala se va agrava, că medicamentele vor fi mai scumpe, că ea nu va mai putea fi aproape clipă de clipă, că se va intimpla ceva, neprevăzut, că…, că…
Trista poveste
„Sint conştientă că ei sint viaţa mea; nu vă daţi seama cum a fost cind am realizat că puiul meu nu va lua niciodată premiu la şcoală, că nu va fi niciodată altfel decit neajutorat! Că, oricit aş incerca sau aş umbla pe la medici, el nu va fi decit un copil cu handicap, oligofren. Citeodată, e bun cu mine, alteori… Cel mai rău e să ştiu că nu pot avea incredere in nici unul! Că nu vor face nimic rău, că nu vor sparge ceva, că voi găsi totul aşa cum am lăsat. Iar soţul meu… oh, Doamne! Mi se rupe inima cind mă uit la el! A fost copil infiat, singur la nişte părinţi care nu erau ai lui şi care l-au copleşit doar cu pretenţii. N-a avut nimic al lui, toată viaţa, decit pe mine şi pe copil. E violent acum, de la boală, are crize, e suspicios, paranoic şi de-a dreptul chinuitor, dar nu pot să intorc spatele şi să plec, să il internez undeva, unde ştiu că nu il vor trata ca pe un om, unde nu va fi decit o grijă in plus! Se teme de doctori, se teme de lume, chiar şi de mine se teme uneori! Citeodată devine violent, sparge tot, mă tem pentru vieţile noastre, dar n-am ce face. In fiecare zi o iau de la inceput. Asta o fi fost soarta mea!“. Nu e un roman ieftin, e doar viaţa unei craiovence căreia nu i-a zis nimeni, niciodată, „La mulţi ani, mami!“, care şi-a petrecut jumătate din viaţă ingrjijindu-i pe alţii. Pe familia ei; cei dragi de la care nu va primi, niciodată probabil, nici mărţişor, nici zimbete, nici „mulţumesc!“. „Dar ăsta nu e un motiv ca să renuţ, nu?! Ei sint tot ce am!“
