Uimitor de aristocratic, Ciobănescul de Berna este unul dintre cei mai atractivi câini utilitari elveţieni, cu roba lor sclipitoare neagră, moale şi mătăsoasă, conform site-ului animale.ro.
Originile acestei rase pot fi urmărite până în urmă cu 2.000 de ani, când romanii au invadat Elveţia, iar aceşti câini serveau la mânarea turmelor de animale, dar şi pentru pază. Câinii romani, de tip mastiff, au fost probabil încrucişaţi cu cei autohtoni ciobăneşti, care erau foarte bine adaptaţi condiţiilor climatice vitrege ale Alpilor elveţieni. Ciobăneştii de Berna erau pe atunci folosiţi şi la tractarea carelor ce transportau ţesături sau produse de băcănie dintre-un sat în altul. După 1800, această rasă aproape a dispărut din cauza creşterii interesului pentru Saint Bernard şi a lipsei de preocupare pentru realizarea unui program de creştere şi înmulţire corespunzătoare a acestor câini.
Această situaţie s-a menţinut până la începutul secolului trecut, când chinologul elveţian Herr Franz Schertenlieb a început să colinde locurile de origine ale acestei rase şi a găsit ultimii ei supravieţuitori pe văile Alpilor. El a înregistrat un oarecare succes, mai ales în regiunea Durrbcah, din Berna, fiind ajutat de profesorul Albert Heim, de la Universitatea din Zurich. Mulţumită lor, Ciobănescul de Berna a revenit în atenţie ca şi rasă. Iniţial, aceşti câini erau cunoscuţi sub numele de „Gelbbackler“ („obraji galbeni“) sau, mai simplu, „Durrabachler“. Deoarece ei provin din întreg ţinutul Bernei, nu numai din Durrbach, în 1908, clubul deja înfiinţat al rasei i-a schimbat denumirea în Ciobănesc de Berna. De atunci, rasa a avut o mare căutare în Elveţia, pe continentul european, dar şi în America, unde a fost recunoscută oficial în 1936. Canada a urmat exemplul celorlalte ţări şi a păstrat denumirea rasei, pe care a şi recunoscut-o oficial în 1970. Doar în Anglia aceşti câini sunt încă destul de rari.
Aspect şi dimensiuni
Sunt câini puternici, robuşti, cu schelet masiv, umeri puternici , cu mers echilibrat, cu pasul lung. În jurul vârstei de 15 luni ajung la talia de adult, care este cuprinsă între 58 şi 66 cm la femele, cu o greutate de 32-46 kg, şi 64-70 cm la masculi, şi o greutate de 37-54 kg. Capul este puternic, iar craniul lat, cu o uşoară cută pe frunte şi un stop bine definit. Fălcile sunt puternice, cu muşcătură completă, în foarfece. Ochii sunt migdalaţi , de culoare căprui închis. Urechile sunt medii ca mărime, situate sus, aduse uşor înainte când este atent. Gâtul este puternic, musculos, de lungime medie, prins de umerii puternici şi oblici printr-un greabăn şters.
Trunchiul Ciobănescului de Berna este compact, nu foarte lung, cu pieptul larg şi spatele puternic, drept. Membrele anterioare trebuie să fie drepte, musculoase. Membrele posterioare sunt puternice, largi, musculoase. Labele picioarelor sunt scurte, compacte, rotunde, iar coada, stufoasă. Culoarea robei este întotdeauna negru lucios, cu botul alb şi pată albă pe frunte, pieptul tot alb, ca şi labele şi vârful cozii. O culoare vie arămie sau cafenie separă albul de negru.
Personalitate
Ciobăneştii de Berna sunt câini foarte plăcuţi, ca şi companioni, inteligenţi, dornici să facă pe placul omului, relativ uşor de dresat. Ei sunt prieteni pe viaţă, sunt câini foarte loiali stăpânului şi pot avea probleme în acomodarea cu un stăpân nou, după vârsta de 18 luni. Sunt încrezători în forţele proprii, alerţi, foarte buni paznici. Sunt puţin prietenoşi cu străinii. Nu sunt excesiv de agresivi sau de timizi.
Sunt câini cu personalitate, cărora le place să fie incluşi în toate activităţile de familie. Sunt afectuoşi, răbdători şi foarte buni cu copiii, pe care îi vor proteja dacă este necesar. Au nevoie să fie în preajma oamenilor şi să li se acorde atenţie. Vor lătra pentru a semnaliza apariţia vizitatorilor, dar apoi se vor aşeza liniştiţi la locul lor. Socializaţi de mici cu alte animale de casă, inclusiv cu pisicile, le vor accepta fără probleme. Uneori pot fi dominanţi cu alţi câini. Este necesară perierea zilnică sau măcar o dată pe săptămână, datorită robei abundente şi lungi. O atenţie deosebită trebuie acordată periajului zilnic mai ales în perioada năpârlirii. Este necesară îmbăierea sau curăţarea blănii cu şampon uscat. Durata medie de viaţă a acestui câine este de şase-opt ani, fiind în scădere în ultimii ani, de la 10-12 ani.
