de Alberto Manguel
Alberto Manguel, autorul argentinian cel mai recent intrat în portofoliul editurilor noastre, este o figură și o revelație pentru cititorul român bibliofil, ca și pentru cei care degustă raritatea stilului unui eseist fermecător. La editura Nemira i-a mai fost publicată până acum o carte, „Istoria lecturii“, și am știință despre altă apariție din opera sa la altă editură din țară. Manguel, care locuiește din 2000 în Franța, într-o localitate unde a cumpărat și refăcut o clădire veche, și-a construit o bibliotecă, având peste 30.000 de volume, și este posesor al unei științe aproape inefabile în ceea ce privește biblioteca și misterele sale. Căci a fi posesor de bibliotecă personală sau a naviga prin marile biblioteci publice sau particulare din lume necesită o abilitate situată dincolo de simțul practic comun: dragostea de cărți și de spiritul autorilor întrupate în ele. Descrierea „Bibliotecii nopții“ (titlul volumului apărut la Nemira), a felului în care autorul rătăcește prin labirintul rafturilor, precum și a senzațiilor încercate la „pocnetul și foșnetul hârtiei“ trimit cu gândul la proza proustiană: „Numai așa pot să adorm“, ne spune Manguel, amintindu-ne de fraza-fetiș a lui Marcel: „Ani de-a rândul m-am culcat devreme“. Autorul, care în copilărie i-a citit orbului de geniu Jorge Luis Borges, pleacă de la o frază a lui Robert Burton, cel care își critica propriul fel de a citi și se învinovățea pentru multe defecte pe care le-ar fi avut: „Am citit prea multe cărți, dar fără prea mare folos, căci mi-a lipsit metoda; confuz, am dat peste mulți autori în bibliotecile noastre, dar n-am profitat de pe urma lor, căci mi-au lipsit arta, ordinea, memoria, judecata“. Autoevaluare prea aspră, căci cine a citit „Anatomia melancoliei“ înțelege ce spirit superior a fost eseistul englez, posesor al uneia dintre cele mai redutabile biblioteci din vremea sa (sec. XVII). Manguel structurează acest tratat de abordat biblioteca și spiritul ei în câteva capitole pline de învățăminte, erudite, fără a fi pedante, în care prezintă devenirea a ceea ce azi numim bibliotecă, de la cea din Alexandria, una dintre minunile dispărute ale lumii, la cele de azi, care adăpostesc cărțile lumii. Știați, de pildă, că Biblioteca Congresului American primește anual 500.000 de cărți, dintre care nu reține decât 400.000? Iubirea pentru biblioteci trebuie învățată, ne avertizează Manguel, care face și un interesant portret al bibliotecii ca lume: un amestec rafinat dintre Turnul Babel, adică verticala cunoașterii, și Biblioteca din Alexandria, orizontala odihnitoare unde se strânsese toată cunoașterea lumii vechi. Cele două simboluri gemene au drept țintă cucerirea spațiului și înfrângerea timpului, căci lectura, ca și cartea, dăinuie, indiferent de puterea oricui ar vrea să le aneantizeze adesea. Piromanii și exterminatorii de biblioteci sunt cu duiumul în istoria lumii. Poate cititorul contemporan știe că Egiptul a construit o nouă Bibliotecă la Alexandria (e funcțională din 2002), un semicilindru vertical amintind de vechile construcții egiptene, unde se dorește reînvierea spiritului exhaustiv. În spațiul ei imens (32 de metri înălțime și 160 de metri circumferință) pot fi adăpostite peste opt milioane de volume. Biblioteca antică a Alexandriei a fost distrusă în 642 d.H., când generalul musulman (și așa se intră în istorie) Amir ibn al-As i-a ordonat califului Omar distrugerea acesteia, cu excepția cărților lui Aristotel. Manguel ne povestește inclusiv despre metodele de clasificare ale cărților dintr-o bibliotecă, binecunoscute azi specialiștilor, dar care și-au avut istoria lor. Callimachus, autor antic, poet, bibliotecar la Alexandria, a fost cel care a propus actualul sistem, iar deasupra rafturilor („bibliothekai“ tocmai asta înseamnă) el a pus o inscripție care a dăinuit până azi: „Locul unde sufletele își vor găsi leacul“. Bibliotecile lumii de azi pot fi, desigur, mult mai multe decât ale lumii vechi, însă ceea ce s-a pierdut prin distrugerea ultimelor poate nu va putea fi niciodată recompensat de cuceririle spiritului modern, căci vechii dețineau rara artă a virtuților cunoașterii, a esențelor, pe cale de dispariție în lumea virtuală în care aproape că existăm integral. E și lamentația, sobră, totuși, a lui Manguel, cel care speră că o carte nu va putea fi niciodată înlocuită de un web-ul dominator, întrucât cititul necesită „lentoare, profunzime și contextualizare“, ceea ce internetul nu poate asigura. Adică, acea liniște și complicitate care se aștern între cel care citește și cartea care se lasă atinsă și descoperită.
