In 13 decembrie s-au comemorat 22 de ani de la moartea poetului Nichita Stanescu, care, poate ca nimeni altul, si-a insusit invatatura de capatâi a actului de creatie. Ca si Eminescu in cadrul romantismului european, poate mai transant chiar, Nichita Stanescu nu seamana cu nimeni, apreciaza criticul literar Alexandru Condeescu: „Este propriul sau reper“. Nichita a stiut sa invete din istoria literaturii române si universale ca lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. Dupa ce a deprins acest adevar, s-a incumetat sa uite de el. Nichita a devenit un om liber, un poet suveran.
Intr-o nota autobiografica hazlie, devenita celebra in timp, Nichita s-a autodeclarat repetent in clasa I primara. Atât de credibil a fost, incât si in momentul de fata, cititori mai mult sau mai putin avizati, elevi, studenti, profesori, continua sa creada ca Nichita a ramas repetent in clasa I. „Repetentia“ – pentru Nichita – era metafora intârzierii copilariei, refuzul de a-si lasa „gâtul de lebada… taiat dinspre firesc spre cuvinte“, drept care, mai târziu, a inventat „necuvintele“. In realitate, Nichita n-a ramas repetent niciodata.
Prima revolutie a limbajului poetic
Criticul literar Alexandru Condeescu – in volumul „Nichita Stanescu – Opera poetica“, aparut in Editura Humanitas (1999) – apreciaza ca opera lui Nichita reflecta in acelasi timp, in filigran, mitologia dramaticei experiente a artistului de geniu, vietuind in spatiul si timpul beznei si mizeriei totalitarismului postbelic românesc: „Cu fiecare volum al lui Nichita Stanescu s-a produs in literatura noastra o perpetua revolutie a limbajului poetic, in jurul cartilor sale dându-se o adevarata «batalie a (neo)modernitatii». Caci a face literatura autentica, a crea o poezie pura incepea sa echivaleze tot mai mult cu o rezistenta reala, lupta pierduta in afara mutându-se in interiorul fiecaruia. Universul imaginar al artei ramânând singurul «spatiu» mental liber, actul comunicarii artistice se transforma in unica sansa de «evadare» fictionala din inchisoarea totalitara. In imanenta vidului dictaturii istorice, poezia este locul mistic al revelatiei (inspiratiei) transcendentale. Arta devine sub comunism o noua religie, unde fictiunea este divinitatea suprema si poetul profetul ei. Nichita Stanescu si-a construit cu luciditate o biografie in consonanta cu aceasta utopie a literaturii, care incerca sa tina locul imaginii tot mai nefericite a unei lumi alunecând mereu mai jos pe panta degradarii umane. Intr-un chip pe care l-am putea numi sacrificial, el si-a asumat un rol privilegiat in mitologia culturala a vremii: cel al Poetului care oficiaza permanent ritualul pur al Poeziei ca mod esential de a fi al sau si al celorlalti. O facea ca si cum ceilalti ar fi fost insetati de asa ceva, iar ei, sufocati de cotidian, terorizati de istorie si lipsiti de sperante, chiar erau. Fara de evenimente senzationale sau de «rupturi» cu puterea, fascinanta insa in «spectacolul» ei exemplar, existenta sociala a lui Nichita Stanescu a devenit incet-incet o institutie, iar viata sa personala un bun public. Ca nu a rupt public pactul cu regimul politic l-a costat pierderea premiului Nobel in 1980. In schimb a ramas acel uimitor «fenomen Nichita Stanescu», luminând meteoric viata semenilor sai, carora le-a daruit si cea mai insemnata opera poetica a acestei ultime jumatati de secol“.
Asadar, se cuvine sa reamintim cele mai importante carti ale sale: „Sensul iubirii“, „O viziune a sentimentelor“, „Dreptul la timp“, „11 Elegii“ sau „Cina cea de taina“, „Alpha“, „Rosu Vertical“, „Oul si sfera“, „Necuvintele“, „Un pamânt numit România“, „In dulcele stil clasic“, „Belgradul in cinci prieteni“, „Maretia Frigului“, „Cartea de recitire“, „Epica Magna“, „Opere imperfecte“, „Noduri si semne“, „Antimetafizica“, „Respirari“ etc. Una din poeziile preferate ale lui Nichita, in sensul ca poetul adesea se confunda cu ea, este „Dezimblânzirea“, pe care o reproducem integral:
Dezimblânzirea
De mult negru ma albisem
De mult soare ma-nnoptasem
De mult viu ma mult murisem
Din visare ma aflasem
Vino tu cu tine toata
Ca sa-ntruchipam o roata
Vino tu fara de tine
Ca sa fiu cu mine-n mine
O rasai, rasai, rasai
Pe infernul meu, un rai
O ramâi, ramâi, ramâi
Palma bate-mi-o in cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme.
In 1982, marii critici l-au confirmat ca fiind cel mai valoros poet al lumii
A obtinut de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor, apoi Premiul Academiei Române, iar in 1975, la numai 42 de ani, i s-a atribuit Premiul International „Göttfried von Herder“, desi pe Nichita nu l-au interesat premiile. In 1980, Nichita Stanescu a fost propus de Academia suedeza sa candideze la Premiul Nobel alaturi de Elitis, Frisch, Senghor si Borges. Premiul a fost acordat poetului grec Odysseas Elitis, juriul considerând ca acesta are o vârsta inaintata, poetul român fiind cel mai tânar candidat. In 1982, Nichita este laureat al „Festivalului international de poezie de la Struga“, din Macedonia, primind marele trofeu „Cununa de Aur“.
In acel an au participat peste 700 de poeti din 43 de tari. Majoritatea laureatilor, pâna in 1982, obtinusera inclusiv Premiul Nobel. Practic, marii critici l-au confirmat ca fiind cel mai mare poet al lumii.
Sfidarea mortii
In august 1981, poetul a avut prima criza hepatica. Apoi, crizele s-au inmultit, iar in toamna aceluiasi an, Nichita s-a internat la Spitalul Fundeni. In iulie ’82 s-a casatorit cu ultima sa sotie, Dora, mai tânara cu aproape 30 de ani, dupa care a calatorit prin Macedonia si fosta Iugoslavie, inainte sa-si fractureze piciorul stâng in noiembrie, in Vrancea, care l-a imobilizat in casa vreme de sase luni.
In 1983, poetul a ascuns fata de toti semnele bolii sale, afisând un optimism de care si medicii au ramas uimiti de rezistenta si vitalitatea sa extraordinare. La 31 martie, implinirea a 50 de ani a poetului a fost aproape o sarbatoare nationala in lumea artei si literaturii. Continuau sa apara traduceri ale poeziilor sale peste hotare, mai ales, in Iugoslavia, unde a avut o criza foarte grava, necesitând interventia medicilor.
La revenirea in tara, Nichita a recitat poezii la Timisoara si la Turnu Severin, la nunta prietenilor sai de familie pe 9 decembrie. S-a intors cu trenul la Bucuresti, seara târziu, pe 12 decembrie, cu Dora si cu tinerii nou casatoriti. Pe la miezul noptii durerile din zona ficatului au devenit insuportabile si a fost luat cu salvarea la Spitalul de Urgenta. Crizele s-au acutizat si poetul s-a stins din viata la ora doua si zece minute.
Nichita Stanescu a fost inmormântat lânga Mihai Eminescu, la Cimitirul Bellu din Bucuresti.
