Directorul fondator al Festivalului Internaţional Shakespeare a afirmat că, pentru menţinerea şi finanţarea acestui brand al Craiovei, este necesar să se facă front comun
Emil Boroghină a dialogat cu GdS despre problemele cu care se confruntă în organizarea ediţiei din 2012 a Festivalului Shakespeare la Craiova.
– Festivalul Internaţional Shakespeare, al cărui director fondator sunteţi (1994), a devenit un brand al Craiovei, al României. Pentru 2012, când va fi cea de-a VIII-a ediţie, aţi gândit un program special?
– Festivalul Internaţional Shakespeare, manifestare care a crescut vizibil valoric de la o ediţie la alta, este, fără îndoială, în acest moment, principalul brand cultural al Craiovei, fiind considerat de specialiştii străini şi români unul dintre cele mai importante Festivaluri Shakespeare din lume şi unul dintre cele mai valoroase festivaluri cu temă ale Europei. Gândit, începând din anul 2006, să se desfăşoare pe două mari cicluri, de o parte ediţiile 2006, 2008, 2010, apoi 2012, 2014 şi 2016, asumându-şi teme şi subteme care au culminat până acum cu organizarea, în anul 2010, a ediţiei purtând titlul generic „Constelaţia Hamlet“, Festivalul Shakespeare a câştigat enorm, fiind socotit o construcţie artistică de cel mai mare interes şi rafinament. Trebuie să vă spun că această ediţie, dedicată în totalitate celui mai important text al literaturii dramatice universale, piesa „Hamlet“, unică până acum în lume, a făcut şi face obiectul a numeroase comentarii apărute în presa culturală internaţională şi a unor comunicări la conferinţele mondiale ale shakespeareologilor, fiind catalogată de unii comentatori ca „genială“, de alţii drept „fantastică“. Ea a făcut ca despre Festivalul Shakespeare de la Craiova să se discute cu un respect şi mai mare. Festivalul din anul 2012 se desfăşoară sub genericul „Lumea-i un teatru, noi suntem actorii“. „Lumea ca teatru, teatrul ca lumea“ este o temă de mare circulaţie în cultura lumii, cunoscând ca momente de vârf literatura şi teatrul antichităţii, apoi cele ale renaşterii, revenind în contemporaneitate cu o forţă şi profunzime în strânsă legătură cu condiţia umană. Cred că nimeni nu a evidenţiat cu o mai mare cuprindere acest concept al lumii ca teatru decât Shakespeare. Ideile lui sunt acum mai actuale decât oricând. Construind cu migală această ediţie, punând cărămidă peste cărămidă, aşezând spectacolele şi evenimentele unele lângă altele, în strânsă şi organică legătură, precum un puzzle, am ajuns să cred sincer că această viitoare ediţie va fi una de cea mai mare frumuseţe, de o forţă ideatică extraordinară, că ea, ca şi „Constelaţia Hamlet“, poate constitui un model aproape desăvârşit de construcţie festivalieră, că va cunoaşte un nivel artistic greu de atins în viitor chiar de noi. De aceea, mă lupt cu atâta pasiune şi cu o forţă interioară aproape supraomenească pentru realizarea ediţiei din anul 2012, în integralitatea ei. Timpul şi, mai ales, spaţiul nu ne permit să intrăm în mai multe detalii.
Probleme privind finanţarea
– Cum se mai poate, totuşi, organiza un astfel de festival în condiţiile crizei de acum din România? Sau îl „transferaţi“ la Bucureşti?
– Sigur, finanţarea Festivalului de la Craiova a fost şi rămâne o mare problemă. Dincolo de subvenţiile pe care sperăm să le obţinem de la Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Consiliul Judeţean Dolj şi Primăria şi Consiliul Municipal Craiova, (care am dori să fie de această dată mai substanţiale decât cele de până acum, pentru a nu rămâne din nou cu datorii greu de achitat), nădăjduim să ne bucurăm şi de sprijinul unui număr mai mare de sponsori. Este necesar ca măcar aici, la noi, la Craiova, să se facă front comun în jurul Festivalului Shakespeare şi a susţinerii lui. Festivalul a fost creat la Craiova, pentru craioveni, ca un omagiu adus lor pentru marea dragoste pe care au arătat-o Teatrului Naţional în perioada sa de glorie. El nu poate lua alte căi decât în măsura în care aici se vor găsi cât mai multe persoane care să-l respingă. Nu să-l ignore, ci să-l respingă. Ca orice mică minune, nesusţinut şi neîntreţinut, el poate să se degradeze încet şi chiar să moară. Ceea ce pentru cunoaşterea şi recunoaşterea Craiovei în lume ar fi o reală pierdere.
Ce s-a petrecut cu TNC după 1990 este aproape desprins din poveste
– Cunoaşterea şi recunoaşterea Băniei în lume s-a făcut prin Teatrul Naţional din Craiova, mai ales în perioada directoratului dumneavoastră (1988-2000), când colectivul TNC a participat la aproape 100 de festivaluri internaţionale (după 1990) şi a fost răsplătit cu 12 premii internaţionale. Care a fost secretul reuşitei acelor ani de excepţie? Cum se explică succesul acelor spectacole-eveniment?
– Ştiţi foarte bine că marile reuşite ale Teatrului Naţional din Craiova, din perioada acelui directorat, nu au început după 1990, ci în primăvara anului 1988, odată cu turneele organizate repetat şi sistematic în Capitala României. Aţi fost părtaş, într-un fel, la aceste mari succese, fiind „cronicarul“ descinderilor noastre bucureştene. Faptul că, în mai puţin de un an şi jumătate, Teatrul Naţional Craiova realiza, în acea perioadă, trei dintre cele mai importante spectacole ale teatrului românesc, „Mobilă şi durere“ de Theodor Mazilu, în regia lui Cristian Hadjiculea, „Unchiul Vanea“ de Cehov, pus în scenă de Mircea Cornişteanu, şi, mai ales, „Piticul din grădina de vară“ de Dumitru Radu Popescu, regizat de Silviu Purcărete, a atras atenţia întregii lumi teatrale româneşti asupra momentului de împlinire, de adevărat apogeu, pe care colectivul Naționalului craiovean începea să-l trăiască. Cred că o parte din răspuns l-aţi dat chiar dumneavoastră. Cultivarea permanentă a spectacolelor-eveniment, pe care a remarcat-o încă de la început un istoric şi critic teatral de calitatea profesoarei universitare clujene Doina Modola, a fost printre principalele secrete ale reuşitelor noastre. Vă amintiţi că, chiar în ziarul la care pe atunci colaboraţi (Înainte – n.r.), cu contribuţia dumneavoastră directă, a apărut o pagină întreagă de comentarii favorabile ale specialiştilor bucureşteni după unul din turneele noastre care purta titlul „Piscul teatrului românesc s-a mutat la Craiova, în câmpie“?!… Ceea ce s-a petrecut cu acest colectiv după 1990 este aproape desprins din poveste. Participările la cele mai importante festivaluri internaţionale de pe toate continentele lumii, în principal cu marile spectacole ale lui Silviu Purcărete, „Ubu rex cu scene din Macbeth“, „Titus Andronicus“, „Phaedra“, „Danaidele“, „Orestia“, dar nu numai, aprecierile de care s-au bucurat aceste spectacole şi colectivul craiovean în presa internaţională, cele 12 distincţii de care aminteaţi, câteva dintre ele poate cele mai valoroase obţinute până acum de teatrul românesc, la care trebuie adăugate cele peste 100 de premii obţinute în confruntările naţionale, au generat acea stare de graţie, acea emulaţie care a adus şirul de incredibile succese. Fără a diminua cu nimic meritul colectivului, nu pot să nu spun încă o dată că trăiesc cu convingerea că totul a devenit posibil datorită şansei unice de a se fi produs marea întâlnire dintre noi şi Silviu Purcărete. Fără el, fără extraordinarele sale spectacole, fără acel fluid care s-a realizat între acest excepţional creator, capabil să fascineze, şi noi ceilalţi, sunt convins că pagina de istorie care s-a scris şi care va rămâne nu ar fi existat.
Avându-l pe Purcărete, nu mi-a mai părut rău că nu l-am adus
pe Andrei Şerban
– L-aţi adus pe Silviu Purcărete la Teatrul Naţional Craiova, ceea ce a însemnat enorm pentru colectivul artistic, dar n-aţi reuşit să-l convingeţi şi pe Andrei Şerban să monteze la Craiova. Din motive financiare sau „americanul“ Andrei Şerban nu a avut timp de „provincia“ Craiova ?
– Nici un motiv, nici celălalt. Probabil nu a fost să fie ca Andrei Şerban să lucreze cu acest colectiv, deşi încă din vara anului 1989 stabilisem împreună ca Domnia sa să pună în scenă, la Craiova, un spectacol, care ar fi fost probabil „Trilogia antică“, într-o formulă mai puţin amplă decât cea de la Bucureşti. A venit Revoluţia, Andrei Şerban, sosit de la New York, s-a deplasat la Craiova pentru a cunoaşte colectivul în vederea stabilirii spectacolului care urma să îl monteze şi a alcătuirii distribuţiei. A vizionat pentru asta prima parte a spectacolului „Piticul din grădina de vară“ şi un act din „Unchiul Vanea“, care i-au produs o puternică impresie. La întâlnirea de a doua zi, de la Bucureşti, cu ministrul culturii, Andrei Pleşu, şi Ion Caramitru, ambii în căutare de director general al Naţionalului bucureştean, Andrei Şerban a fost convins să preia directoratul Teatrului Naţional din Bucureşti. Andrei Şerban este un mare creator, dar, probabil, Dumnezeul nostru aşa a dorit să aranjeze lucrurile, ca noi să trăim marele moment al Naţionalului craiovean şi al teatrului românesc în dependenţă aproape totală de Silviu Purcărete. Acum am să spun pentru prima dată un lucru care s-ar putea să şocheze. Chiar dacă la început am regretat că nu am reuşit să-l aducem şi pe Andrei Şerban la Craiova, după aceea mie, personal, nu mi-a mai părut rău. Silviu Purcărete, Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza, Ştefan Iordache, Leni Pinţea-Homeag (îi numesc pe interpreţii rolurilor de mare întindere din primele sale spectacole, cele care au adus consacrarea internaţională a teatrului), alături de ceilalţi excelenţi actori ai Naţionalului craiovean, lucrând o lungă perioadă împreună, au dobândit „ceva“, o stare ce a ajuns să definească exact colectivul artistic al Naţionalului craiovean, să-l singularizeze, poate, şi să-l impună, acesta devenind unul dintre cele mai reputate colective teatrale europene.
