La început eram un om normal. Dialog cyberspaţial
de Péter Esterházy, Iolanda Malamen, Editura Curtea Veche, 2010
Dialogul dintre prozatorul maghiar Péter Esterházy şi scriitoarea Iolanda Malamen are toate caratele unei convorbiri între spirite afine, pentru care literatura este însăşi aerul pe care-l respiră (dacă nu exagerez cumva).
Mediat de ubicuul internet, acest savuros dialog anulează distanţa care poate fi o piedică în stabilirea acelei intimităţi în care gândurile celui ce întreabă sunt imediat preluate de celălalt, ba chiar presimţite, aşa cum se poate întâmpla când interlocutorii sunt faţă în faţă.
Pentru cititorii GdS trebuie să spun că Esterházy (alături de Péter Nádas şi Imre Kertész) este unul dintre cei mai importanţi prozatori maghiari contemporani, tradus în numeroase limbi internaţionale, distins cu premii importante pentru romanele sale: Premiul Vilenica, Premiul Bjornson, Premiul Ovidius (România), Premiul Herder, Premiul Pablo Neruda, Premiul Manes Sperber, Premiul de Excelenţă ICR (Bucureşti), Premiul Păcii al Uniunii şi Editorilor şi Librarilor, Germania etc. Este membru al unor importante academii de artă şi literatură din Europa.
A publicat, începând cu 1976, numeroase culegeri de proză şi romane. În România i s-au tradus opt cărţi, dintre care amintim „Verbele auxiliare ale inimii“ (1997, 2007), „O femeie“ (1992, 2008), „Un strop de pornografie maghiară“ (2007), „Harmonia caelestis“ (2008), „Ediţie revăzută – Addenda la Harmonia Caelestis“ (2008), „Cartea lui Hrabal“ (2009), „Rubens şi femeile neeuclidiene“ (teatru, 2009), majoritatea la Editura „Curtea Veche“, în traducerile Aneimaria Pop.
„La început eram un om normal“ este un savuros dialog, în care o profesionistă a jurnalismului cultural, Iolanda Malamen, îl incită pe Esterházy la mărturisiri dintre cele mai autentice. E adevărat că romancierul maghiar este posesorul unui umor de excelentă calitate, fapt care face ca dialogul mediat de internet să fie unul plin de viaţă, mustos, spiritual într-un grad ridicat. Cartea îşi propune – şi reuşeşte – să prezinte traiectul unui fost matematician, dintr-o familie aristocrată maghiară veche (Esterházy e… conte!) pentru care scrisul devine vocaţie şi destin.
Evoluţia scriitorului e surprinsă în diferite contexte (debutează în Republica Populară Ungaria şi devine faimos în… Ungaria capitalistă), iar istoria personală se împleteşte, inevitabil, cu cea a unei ţări care-şi caută libertatea în contextul dominaţiei sovietice. Gulaş-comunismul lui Kadar este privit şi tratat cu umor, dar şi cu seriozitate, căci anii formării nu ne pot fi deloc indiferenţi, oricât de mult am avansa pe o scară spirituală sau măcar socială.
Dotat cu un umor de zile mari, Esterházy este un autoironic de clasă, neezitând a se privi cu luciditate şi a se prezenta fără acea morgă specifică unor autori care au pierdut supleţea umorului pe drumul gloriei personale. De pildă, întrebat dacă formaţia sa de matematician îi conferă un ascendent intelectual, răspunde memorabil: „Nu cred. Informaţia îmi generează câteva secunde de mirare, ceva mai puţin decât un viţel cu cinci picioare. Pe bune că nu contează. Dacă o carte e proastă, nu contează nivelul de cultură al scriitorului… Se cuvine să-l cunoaştem pe Sofocle, nu şi pe Euclid. De János Bolyai nu mai vorbesc“.
Provocându-l neîncetat, cu o bună stăpânire a tehnicii maieutice, fină cunoscătoare a scrierilor sale, Iolanda Malamen ajunge să-l întrebe inclusiv dacă îşi poate judeca la modul cromatic opera. Esterházy nu se dezminte: „Verbele auxiliare ale inimii – mov, Ediţie revăzută – negru, nu, mai degrabă alb, Puţină curvăsărie maghiară – roşu-coral, Harmonia caelestis – culorile curcubeului. Ei, asta da, cacealma“.
Nu trebuie să credeţi, însă, că Esterházy este doar un ludic care fuge de răspunsurile serioase prin apelul la poante mai mult sau mai puţin isteţe. Însă, majoritatea răspunsurilor sale sunt drapate într-un umor fin acordat, ca măşti menite să facă mai suportabil adevărul propriu al autorului, ori viziunea sa
despre viaţă şi literatură. Întrebat dacă are nostalgia măcar a unui lucru din perioada comunistă, romancierul maghiar se mobilizează în stilu-i caracteristic şi dă un răspuns memorabil: „Un răspuns ferm, teoretic: nu. Dar fireşte, există şi răspunsuri mult mai nuanţate, mai amicale, pentru că au dispărut şi multe lucruri cu care, într-un fel sau altul, am avut de-a face. De exemplu, anii. Sau lipia cu usturoi, care se vindea în staţia trenului interzonal. Şi, fireşte, odată cu dispariţia RDG-ului, a dispărut şi gagica redegistă, ca noţiune. Cu toate că era o noţiune serioasă. Cel puţin aşa se spune“.
Materia din care îşi confecţionează Esterházy romanele, ca şi răspunsurile de aici, este atât de omenescul râsu’-plânsu’. Stoicism vechi amestecat cu ceva epicureism contemporan. Autorii importanţi reuşesc să te facă să crezi în ambele noţiuni în acelaşi timp şi Esterházy este unul dintre ei.
