Testele de evaluare a coeficientului de inteligenţă sunt din ce în ce mai criticate, multe voci afirmând că acestea sunt supraapreciate.
Veşti bune, cel puţin parţial, pentru toţi cei care au avut întotdeauna complexul că nu au un coeficient intelectual „strălucit“. Cei care vin să îi consoleze pe „adversarii“ logicii şi ai matematicii sunt mai mulţi cercetători canadieni şi britanici, care consideră IQ-ul ca fiind o evaluare deloc elocventă a inteligenţei „reale“ a unui individ. Potrivit unui articol dat publicităţii de prestigioasa revistă New Scientist, evaluările de acest tip ar putea constitui o explicaţie pentru comportamentul „deloc strălucit“ al unor personalităţi de marcă din politica internaţională. Este suficient să menţionăm numele fostului preşedinte al Statelor Unite, George W. Bush, al cărui coeficient intelectual, estimat la aproximativ 120 de puncte, l-ar plasa în rândul celor 10% „minţi luminate“ din populaţia mondială. Această clasare lasă pe oricine cu gura căscată, având în vedere toate gafele „deloc inteligente“ ale fostului preşedinte, aşa cum le-au definit în dese rânduri chiar şi cei mai aprigi susţinători ai săi. Ei bine, IQ-ul nu este totul, spun cercetătorii coordonaţi de Keith Stanovich, specialist în dezvoltare umană şi psihologie aplicată la Universitatea din Toronto, Canada. Stanovich şi-a dedicat aproximativ 15 ani din carieră analizând teoria potrivit căreia chiar şi „minţile luminate“ pot acţiona în mod stupid, şi viceversa. Din punctul său de vedere, problema este modul în care este evaluată, în general, inteligenţa unui om.
Inteligenţă pe hârtie
În opinia specialiştilor, IQ-ul nu este un indicator corect pentru inteligenţă sau „good thinking“, cum este numită în termeni tehnici. A fi „clever“ – „inteligenţi“ nu înseamnă neapărat „smart“, adică „deştepţi“, „pe fază“. Pentru Stanovich şi colegii săi, testele pentru stabilirea IQ-ului sunt capabile să evalueze doar anumite facultăţi mentale, cum ar fi logica sau raţionamentul abstract, viteza de memorare şi capacităţile mnemonice, toate, informaţii legate de cantitatea de „materiale“ pe care un individ reuşeşte să o stocheze în creier. Din aceşti indicatori ar fi complet exclusă capacitatea de a judeca şi de a lua decizii în situaţii reale, aşa-numita gândire intuitivă sau spontană, atât de importantă încât poate transforma „smart“ într-un „fool“ – „tolomac“, şi un „fool“ într-un „clever“. Pentru David Perkins, profesor de ştiinţele gândirii la Harvard Graduate School, un coeficient intelectual ridicat este un factor pozitiv pentru oricine, însă acesta nu este sinonim cu inteligenţa reală. „Un IQ bun este ca înălţimea pentru un jucător de baschet. Cu siguranţă, nu este suficientă, există şi alţi factori de care trebuie să se ţină seama. A fi un jucător de baschet bun implică mult mai mult decât înălţimea. La fel, a fi un om inteligent presupune mult mai mult decât un coeficient de inteligenţă peste medie“, crede Perkins.
Ţinta criticilor
IQ-ul este şi ţinta criticilor venite din partea specialiştilor de la Universitatea Plymouth, din Marea Britanie. În opinia lui Jonathan Evans, profesor de psihologie cognitivă, „testele pentru stabilirea coeficientului intelectual sunt în mare pare supraapreciate în societatea noastră, din moment ce ele determină cariera academică şi profesională a milioane de oameni din toată lumea“. În fiecare an, admiterea în universităţi, concursurile şi funcţiile publice înalte se realizează pe baza unui punctaj care „reprezintă doar o parte din inteligenţa noastră“. De aceea, din punctul de vedere al psihologilor, provocarea este de a găsi un mod de a „măsura“ ambele dimensiuni ale intelectului uman: atât inteligenţa, în sensul restrâns al cuvântului, înţeleasă ca şi capacitate de gândire abstractă, cât şi gândirea practică raţională. Această misiune nu este deloc uşoară, dacă ţinem cont de numeroasele variabile care ne influenţează comportamentul şi deciziile cotidiene. Unii cercetătorii, printre care chiar şi Keith Stanovich, au propus ca testele matematice să fie acompaniate de teste speciale pentru a stabili „coeficientul raţional“. Din păcate, şi în acest caz, dubiile se multiplică, dând naştere unor noi întrebări. De exemplu, cum să alocăm un număr capacităţii de reacţie a individului? Şi cum să decidem care acţiune este mai bună din punct de vedere raţional? Şi, în plus, cum să garantăm o evaluare obiectivă a intuiţiei?
„Un IQ bun este ca înălţimea pentru un jucător de baschet. Cu siguranţă, nu este suficientă, există şi alţi factori de care trebuie să se ţină seama. A fi un jucător de baschet bun implică mult mai mult decât înălţimea. La fel, a fi un om inteligent presupune mult mai mult decât un coeficient de inteligenţă peste medie“.
