Karsten S. este tânăr, îi place fotbalul, însă are o dorinţă cel puţin ciudată: i-ar plăcea să fie paraplegic.
Karsten nu este un caz unic. Chiar dacă sună ca o glumă macabră, este, în realitate, expresia unui fenomen psihic rarisim. Specialiştii caută încă terapii pentru a contracara acest fenomen periculos, mai ales că unele dintre persoanele afectate au recurs la gesturi extreme pentru a-şi îndeplini visul. În limbajul de specialitate, Karsten şi cei asemenea lui sunt numiţi „pretenderi“, de la verbul englezesc „to pretend“ – a se preface. „Pretenderii“ au obiceiul să simuleze că ar avea un handicap, deplasându-se fie cu ajutorul cârjelor, fie cu un scaun cu rotile. Ceea ce pare a fi o plăcere cel puţin nebună pentru ei este o modalitate „de a-şi realiza identitatea proprie în starea de om cu handicap motor şi de a atinge astfel vindecarea psihică“. Visul „pretenderilor“ este să aibă un picior amputat sau să fie imobilizaţi în scaunul cu rotile. Întrebat dacă ar fi dispus să permită unui chirurg suficient de nebun să-i provoace o leziune medulară transversală prin secţionarea măduvei spinării, Karsten nu a stat pe gânduri şi a răspuns: „Cu siguranţă, cu condiţia ca efecte secundare precum impotenţa sau incontinenţa urinară să fie excluse“.
Alt fel de ideal
Încă din copilărie, Karsten a fost fascinat de oamenii cu handicap motor. Pe măsură ce înainta în vârstă, curiozitatea sa se transforma însă într-o obsesie. „Încă de la vârsta pubertăţii, când sexualitatea devine una dintre preocupările principale, obsesia mea a fost din ce în ce mai accentuată. Mi se pare foarte sexy felul cum se deplasează persoanele paraplegice în scaunul cu rotile, au o oarecare eleganţă“, povesteşte Karsten. Aflat la dificila vârstă a adolescenţei, Karsten nu a ştiut cum să facă faţă acestei obsesii ciudate. Era imposibil să povestească aşa ceva unei persoane apropiate, iar să meargă într-un magazin, să îşi cumpere un scaun cu rotile şi să înceapă să se deplaseze cu el era de neimaginat. „Am crezut întotdeauna că sunt nebun“, îşi aminteşte tânărul. Câţiva ani mai târziu, Karsten a descoperit că nu este singurul om care are astfel de obsesii. Pe internet, el a descoperit diferite forumuri, unde a dat peste „pretenderi“ din Germania şi din toate colţurile lumii. Asociaţia „Fighting-it“, fondată în urmă cu câţiva ani în Statele Unite, numără deja 1.700 de membri din toată lumea. „Când am văzut că mai sunt şi alţii ca mine, am fost sigur: asta îmi doresc“. Karsten şi-a dat întâlnire, într-un centru comercial din apropiere din Frankfurt, cu un bărbat în vârstă, cunoscut pe forum. Acesta şi-a adus şi scaunul cu rotile, pe care Karsten l-a testat şi în care s-a simţit de la început ca „acasă“. Avea 20 de ani. Au urmat şi alte întâlniri cu bătrânul, acesta permiţându-i de fiecare dată să îi folosească scaunul. Însă, lui Karsten nu i-a mai fost suficient şi, la 22 de ani, şi-a cumpărat prima maşină şi primul scaun cu rotile.
„La cuţit“, în Scoţia
În limbajul de specialitate, dorinţa de a-şi secţiona măduva sau de a-şi amputa un membru poartă denumirea de Body Integrity Identity Disorder (BIID), „sindromul automutilării“. Psihologii americani s-au confruntat cu acest fenomen bizar încă din anii ’70, după ce revista Penthouse a dat publicităţii o serie de scrisori ale unor cititori care visau să aibă un handicap motor. Gregg Furth s-a numărat printre cercetătorii care au efectuat studii pe această temă, mai ales că interesul său era şi personal. 30 de ani mai târziu, în 2000, el a călătorit în Scoţia, pentru a i se amputa un picior. Chirurgul Robert Smith efectuase deja două astfel de intervenţii. Însă, când Furth a ajuns în Scoţia, cazurile fuseseră făcute publice, iar politicienii s-au declarat indignaţi, ei temându-se că s-ar putea confrunta cu un val de „nebuni“ din toată lumea, care vor cere amputarea unor membre sănătoase. Furth a dat declaraţii în presa scoţiană, cerând înţelegere din partea opiniei publice: „Este vorba să ne simţim şi noi sănătoşi, nu cu handicap“. Cu toate acestea, Colegiul Medicilor şi Parlamentul scoţian au interzis astfel de intervenţii, excepţie făcând, bineînţeles, cazurile când amputarea unui membru era necesară.
Voinţa pacienţilor
Furth şi Smith au publicat singura lucrare de până acum despre BIID şi au militat pentru ca aceste operaţii să nu fie interzise. Cartea, care se vrea o pledoarie în favoarea acceptabilităţii morale a operaţiilor realizate pe pacienţi suferind de sindromul denumit ştiinţific Body Integrity Identity Disorder, a stârnit aprige dezbateri legate de obligaţia medicilor de a urma voinţa pacienţilor sau de a le îngriji sănătatea. Robert Smith afirmă că astfel de persoane suferă de disperare profundă şi nici o altă terapie nu le-ar fi putut ajuta să încheie şirul suferinţelor spirituale. Pe de altă parte, Aglaja Stirn, de la Clinica de medicină psihosomatică din Frankfurt, spune că studiile efectuate de ea şi de colegii săi au demonstrat că, la unii pacienţi afectaţi de acest sindrom, o psihoterapie ar putea diminua considerabil dorinţa de a-şi amputa un membru sănătos. Pe Karsten S. nu îl interesează însă nici studiile ştiinţifice, nici terapiile. „Nici homosexualii nu ştiu de ce se simt atraşi de alţi bărbaţi, pur şi simplu asta simt şi gata“. Germanul exclude posibilitatea de a recunoaşte vreodată public că, de fapt, este sănătos. Cu greu a acceptat să i se destăinuiască chiar şi prietenei sale. La început, aceasta nu l-a înţeles, treptat însă a acceptat ideea acestuia că „este o parte din mine pe care nu pot să o controlez“. Karsten a recunoscut că are mustrări de conştiinţă atunci când se află în faţă cu persoane cu un handicap motor real. „Sunt conştient de faptul că tot ceea ce mie mi se pare fascinant, pentru ei este cel mai rău lucru care li s-a întâmplat“. Cu toate acestea, el preferă să îşi ducă mai departe fantezia.
„Încă de la vârsta pubertăţii, când sexualitatea devine una dintre preocupările principale, obsesia mea a fost din ce în ce mai accentuată. Mi se pare foarte sexy felul cum se deplasează persoanele paraplegice în scaunul cu rotile, au o oarecare eleganţă“.
