Am calatorit in timp… Citeam rezultatele sondajului realizat de Biroul de Cercetari Sociale in perioada 1-7 august 2006 si brusc timpul si spatiul s-au topit in jurul meu. Nu mai traiam in România capitalismului salbatic a anului 2006, nu mai eram chinuit de salariul mediocru cu care ma plateste institutia, nu mai aveam obsesia milioanelor datorie la intretinere, nu ma mai agatam cu sperante poate desarte de iluzia aderarii la Uniunea Europeana… Eram iarasi adolescent, renascusem in anul 1984 si aveam 14 ani. Citeam cu nesat poeziile lui Adrian Paunescu si-l rugam pe tata sa ma lase sa ascult la magnetofonul „Kashtan“, cu boxele date la maxim, muzica Cenaclului „Flacara“. La TV, in programul de sâmbata seara, vizionam filme cu Florin Piersic si invatam istoria artistic prelucrata a tarii: cum Margelatul facea el trafic de arme pentru revolutionarii de la ’48 si cum haiducii lui Sapte Cai ajutau pe tarani in lupta impotriva boierilor hapsâni, iar duminica traiam cu sufletul la gura aventurile lui Sergiu Nicolaescu când el, comisarul Moldovan, ii invingea dupa lupte grele, dar cu mâinile curate, pe legionarii lui Paraipan ori când era ajutat ca ilegalist comunist, de Pistruiatu’, sa arunce in aer trenurile cu soldati germani si sa dea manifeste cu „Citeste si da-l mai departe!“ printre muncitorii de la Grivita. Martea, zi de teatru TV, il admiram pe Radu Beligan in „O scrisoare pierduta“. La chefurile facute de ai mei cu colegii de serviciu ascultam la pick-up-ul „Tesla“ placi cu Irina Loghin si Angela Similea si de Revelion ne amuzam copios cu Stela Popescu, Arsinel si Jean Constantin. Nadia Comaneci si Hagi ma faceau sa ma simt mândru ca sunt român si lumea parea incremenita intr-o prelunga si dulce asteptare.
Inaintând eu in adolescenta, l-am auzit pe tata vorbind in soapta despre unii, dizidentii, si am inceput sa citesc „pe sub mâna“, din biblioteca secreta a parintilor, din Paler, Plesu, Liiceanu, Ana Blandiana si Dinescu. Nu prea intelegeam eu cum e cu dizidentii astia, ca unii avusesera, totusi, functii de seama in ierarhia acelor timpuri, dar imi placea ce citeam. Au aparut in universul meu de tânar utecist cartelele de alimente, cozile la pâine, lapte si carne, frigul din case, Radio „Europa Libera“, programul TVR de doua ore pline de laude aberante la adresa lui nea Nicu si Elenei, frica de securisti, bancurile cu Bula si partidul si visul amagitor s-a spulberat intr-o baie de sânge in Decembrie 1989…
Asa am trait eu rezultatele sondajului.
Românii anului 2006 sunt inca românii timpurilor Republicii Socialiste România. Cei saisprezece ani de democratie ramân ani ai ratacirii prin pustiu, anii cautarilor. Valorile si personalitatile românilor infloresc si se ofilesc, deocamdata, sub spectrul anilor comunismului, intr-un amestec de sublim si ridicol. Personalitatile noastre sunt vârfurile controversate ale elitei reformatoare a PCR-ului si Securitatii, dar si cele ale dizidentilor cu domiciliu obligatoriu si din diaspora anilor ’70 – ’80, o nostalgie dupa linistea de mormânt varuit a acelor ani se resimte in sufletele oamenilor care au raspuns la intrebarile sondajului.
Istoria românilor nu cunoaste rupturile eroice si abrupte ale istoriei altor popoare. Istoria noastra este o curgere prelunga, uneori involburata, dar nicicând o cascada, a oamenilor vechi catre oamenii noi. Epocile de istorie ale românilor se impletesc. Domnitorul erou este asasinat de boierii care l-au asezat in tron, oamenii trecutului ori poate ai viitorului, iar peste ani, fiul acestuia isi recapata mostenirea parinteasca ajutat de aceiasi boieri, pâna mai ieri dusmani. Activistul de partid cu bursa de studii in strainatate, securistul cu fata umana se impaca peste timp cu dizidentul diasporei, cu victima turnata ori batuta la Securitate, si o pun de-un partid, de-o afacere, intr-o nemaintâlnita iertare, uitare reciproca. Aplaudacul Marii Adunari Nationale, cenzorul CC-ului, devine un poet remarcabil, un critic genial al comunismului, un pionier al postcapitalismului românesc, o metamorfoza extraordinara are loc in sufletele românilor, trecutul si viitorul, binele si raul nascând esenta a ceea ce a fost, este si va fi mereu poporul român – un popor al clipei prezente ce poarta totusi cu sine, deopotriva, clipele trecute si clipele viitoare. Nu ne anima proiecte viitoare marete, dar suntem capabili de acestea, fantomele trecutului nu ne determina la sentinte radicale, totusi acceptarea coexistentei cu ele este impregnata cu un dispret cumpatat, traim intr-un prezent ce nu va fi vreodata altceva decât un pod intre trecut si viitor. Si poate ca asa suntem mai aproape de vesnicia lui Dumnezeu…
Românii nu renunta usor la trecutul lor, cum nu-si construiesc prea curând viitorul. Cred ca un singur sentiment ramâne puternic in noi – bucuria calma de a trai clipa vesniciei, asa cum genialul Eminescu a asezat in versuri, pentru aceasta vesnicie româneasca: „De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi, bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi“ (Scrisoarea a III-a, Mihai Eminescu).
