De trei-patru săptămâni, tema zilei este lungul şir de tulburări, vorbe şi confuzii dintre români şi italieni. Le ştiţi pe toate, nu le mai repet. Au mai fost asemenea tensiuni – de ambele părţi – şi încă nu am învăţat lecţia. Pentru că este ceva de învăţat din aceste periodice încrâncenări dintre noi şi alţii. La mijlocul anilor ’90 am avut tensiuni cu ungurii, nemţii şi israelienii. În 2004, Marea Britanie ne-a suspendat vizele pentru câteva săptămâni – chiar şi pentru oamenii de afaceri – pentru că nu reuşeam să ne ţinem în frâu emigraţia ilegală, iar Londra era inundată de cerşetori români. Acum sunt italienii.
Unde este cheia problemei? O cheie este la autorităţile din statele respective – mai mult cele centrale decât cele locale, dar şi acestea au un rol. În multe state europene există o presiune constantă asupra autorităţilor de a permite intrarea forţei de muncă străine. Presiunea o exercită sectorul economic, nu direct, ci prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale, cabinetelor de avocatură, chiar mass-media. Cauza profundă este necesitatea de a scădea costurile – în special în comerţ şi servicii, dar şi în industrie şi construcţii. Întregul comerţ european este sub o presiune formidabilă, cum nu a mai cunoscut poate de la marea criză economică din 1929-1933. Supermarketurile şi hipermarketurile se duc către marginea oraşelor şi distrug micul comerţ urban. Internetul ocupă o parte din ce în ce mai mare din volumul achiziţiilor comerciale, iar magazinele din stradă au mai mulţi salariaţi decât clienţi. Un migrant, chiar dacă nu vorbeşte bine limba, costă oricum mai puţin decât un localnic, sindicalizat şi cu ceva experienţă. De aceea vezi străzi întregi în Londra, Paris sau Amsterdam cu magazine unde lucrează numai imigranţi. La fel este şi în construcţii, unde, în ciuda progreselor, este încă multă muncă manuală, agricultură şi servicii publice privatizate – salubritate, apă, canalizare. Întreaga Europă resimte această presiune a costurilor, căci productivitatea în Europa este încă în urma productivităţii muncii în SUA, Canada, Australia şi Japonia, iar cea chineză şi cea indiană se apropie cu paşi repezi. Cum spunea cineva, dacă nu se întâmplă ceva pe piaţa muncii în Europa, în 50 de ani acesta va fi locul de pensionare a asiaticilor.
Ca să scape de presiune, statele europene uşurează intrările de forţă de muncă. Dar atunci intervine reacţia sindicatelor – care în Europa „veche“ sunt foarte puternice. Aşa că între cleştele sindicatelor şi strigătele patronatelor autorităţile închid ochii la utilizarea forţei de muncă în marginea sau dincolo de lege. Dacă faci o cercetare asupra femeilor în casă ale miniştrilor europeni, vei vedea câţi au fete costaricane, vietnameze, românce, poloneze sau sârboaice, cu acte mai mult decât îndoielnice. Unii şi-au dat chiar demisia din cauza asta. Când au fost prinşi.
Dar şi la noi este o problemă. Poate chiar mai importantă pentru noi decât problemele europenilor. Migraţia ilegală poate fi stopată la sursă, dacă ai proceduri bine puse la punct. Bulgarii şi-au limitat migraţia ilegală refuzând pur şi simplu să elibereze paşapoarte celor care nu au proprietăţi şi venituri clare în Bulgaria. Pentru un bulgar fără proprietăţi, fără şcoală, fără venituri constante este greu să obţină chiar un act de identitate permanent. Se folosesc nişte acte temporare, cu valabilitate de şase luni, reînnoite mereu până când omul se stabileşte undeva. Ungurii şi polonezii folosesc alt sistem – sistemul de alarmare timpurie. Pe româneşte, reţele de informatori în clanurile de migranţi, fie ei albi sau de culoare. Orice procedee s-ar folosi însă, ele se închid la graniţă. Poliţia de frontieră este ultimul gard. În toată Europa de Est, poliţia de frontieră este instruită cum să identifice şi să oprească persoanele „cu risc“. Şi poliţia română este instruită, dar, dintr-un motiv sau altul, ceva nu funcţionează. Nu mă mir că nu funcţionează sistemul de acordare a paşapoartelor – ştiu şi eu poveşti cu evadaţi din închisoare care au obţinut acte de identitate şi paşapoarte înainte chiar ca gardienii să-şi dea seama că lipseşte cineva. Nu mă mir nici de faptul că reţelele de informaţii nu funcţionează – orice ofiţer căruia i se cere aşa ceva este în pericol să fie vizitat de musafiri cu săbii ninja. Mă mir numai că – deşi avertizaţi – oficialii români nici măcar nu-şi pun problema că s-ar putea să aibă şi ei ceva de făcut în domeniu.
