Am incercat si eu, dupa moda saptamânii acesteia, sa scriu despre Hayssam; dar mi-am dat seama ca n-are sens. Caci toti ziaristii si comentatorii cunosc adevarul (care, evident, e unic) si vinovatii (care, de asemenea, sunt vizibili si unici). Numai ca, fiecare ziarist sau comentator are adevarul si vinovatii sai. Asa ca am hotarât sa mai treaca putin timp ca sa ma lamuresc si eu, si apoi sa-mi exprim opiniile, evident altele. Ceea ce este obligatoriu, fiindca orice român se pricepe la politica, si ceea ce e mai grav, de multe ori se simte obligat sa-si exprime opiniile; eu sunt unul din cele mai condamnabile exemple. Asa ca as dori sa vorbim mai putin despre politica; aceasta, de oriunde ai lua-o, nu miroase prea frumos. Nu exista probleme, oameni sarmani, necesitati urgente, integrare, ci o lupta surda si gretoasa pentru putere. In care, politicienii se acuza unii pe altii; desi cei ce acuza nu sunt cu nimic mai breji decât cei acuzati.
Asa ca, dornic de putin aer curat, am deschis fereastra, speriind familia de gugustiuci Pandelica, acestia ciugulind grauntele puse pe pervaz. Sub fereastra, cei doi motani, Terente si Cristian, miauna stereo, cerând masa de seara. Madam Pandelica a coborât pe pamânt, si Cristian a mâncat-o. Au inceput sa aiba si fiintele astea naravuri de politicieni; se manânca unele pe altele. Cred ca Pandelicii, tinând cont de „penele“ lor, s-au inscris in PNL. Cristian, viclean ca toti motanii, cred ca e in PD; astfel se explica si conflictul incheiat tragic.
Ochii mei se indreapta spre statuia lui Oblemenco, care, stând de atâtia ani cu piciorul ridicat, cred ca a obosit putin. Deasupra stadionului, norii albi ascund in ei, cu sfintenie si nostalgie, tunetele de aplauze si urale de altadata; dar nu le inapoiaza, ca n-au nici un motiv. Mi-aduc aminte de acele vremuri, când, in zilele in care erau meciuri, circulatia in Craiova era complet paralizata. Sau de ziua in care l-au operat pe Oblemenco de apendicita si când mii de oameni umplusera curtea spitalului. (Apendicul lui Nelu, ca si cel al lui Balaci ar trebui sa mai fie in borcanul cu formol in care au fost puse). Mi-amintesc si de o scena din timpul unui meci, când un militian (poate chiar stiti dumneavoastra care) i-a rasturnat unei tiganci cosul cu seminte, fiind sanctionat cu blestemul suprem: „Sa-ti moara Oblimenco!“.
Dupa generatia lui Oblemenco a urmat alta care a dus echipa aproape de perfectiune si a introdus-o in Europa. A fost nu numai o echipa, ci o bucata de suflet oltenesc, o ceata de panduri, care a luptat cu cinste si curaj cu armate si politii; si n-a putut fi infrânta din afara; ci numai dinauntru. Si asta dupa Revolutie, când militienii s-au razbunat. Cei doi militieni olteni au vândut nu numai toti jucatorii valorosi, ci au terfelit si onoarea unei echipe demne, care nu s-a temut niciodata sa lupte pâna la epuizare pentru suporterii ei, pentru Oltenia.
Poate acum, la inceperea campionatului, nu avem un lot valoros, o conducere perfecta, o banca tehnica asa cum ne-am dori. Asta e; pe astia ii avem, cu ei defilam. Ar trebui sa fim realisti; o echipa noua se construieste in câtiva ani. De aceea sa nu le taxam greselile inerente pe care le vor comite pe teren. Sa-i sustinem la greu, atunci când sunt in dificultate. Sa fim aproape de ei, sa-i facem sa simta ca, daca dau totul pe teren, totul din ce stiu si pot la ora actuala, ii vom iubi si aprecia.
Ma uit din nou la Oblemenco si am impresia ca el nu vrea sa dea cu piciorul in mingea din fata sa, ci vrea sa le dea un sut in fund celor care au adus echipa si fotbalul românesc in situatia in care se afla.
Desi printre conducatorii actuali ai fotbalului românesc sunt si oameni cinstiti. Ca, de pilda, cel care, la Casa Fotbalului, i-a subtilizat mobilul tehnicianului englez care sustinea un referat.
Eu cred ca respectivul e cel mai cinstit dintre toti; caci n-a furat decât un mobil. Pe când ceilalti…
