O scurtă istorie a plicului
Plicurile au fost create iniţial pentru a proteja documentele importante şi pentru a nu lăsa priviri curioase să ajungă la conţinutul actelor transmise prin mesageri. Asemenea materialelor pe care erau scrise mesajele, la început plicurile erau confecţionate din pânză, piei de animale sau din foi de papirus. Babilonienii, de exemplu, foloseau o tehnică specială: împachetau mesajul într-o foaie foarte subţire de argilă, iar întregul pachet era ţinut puţin într-un cuptor de lut, pentru ca înscrisul să fie protejat până să ajungă la destinaţie. Odată cu dezvoltarea serviciilor poştale, plicurile au început să fie utilizate şi în alt scop. Francezul De Valayer este cel care, în anul 1653, a obţinut permisiunea de la regele Ludovic al XIV-lea să înfiinţeze un sistem poştal în Paris. De Valayer a amplasat cutii la răscrucile strategice ale capitalei franceze şi a anunţat că este pregătit să livreze toate scrisorile puse în aceste cutii. Exista însă o condiţie: era absolut necesar ca mesajele să fie puse în plicuri – pe care doar el le vindea – pentru a fi livrate la destinaţie. Sistemul ar fi funcţionat mult şi bine, însă din păcate pentru De Valayer, unul dintre duşmanii săi a început să trimită şoareci vii prin poştă, lucru care a atras eşecul „poştei“.
La începutul secolului al XIX-lea, autorităţile poştale din Anglia s-au confruntat cu altă problemă. Pentru că destinatarul unei scrisori plătea „taxele poştale“, foarte curând expeditorii au învăţat să transmită mesaje scurte – de tipul „Ajuns bine. Întoarcerea joi“ – prin intermediul unor marcaje prestabilite, făcute pe plicuri. Destinatarul descifra codul, dădea plicul înapoi poştaşului şi refuza să plătească. Din acest motiv au apărut ştampilele poştale, care au pus capăt acestui „joc al codurilor“ şi au contribuit la funcţionarea poştei.
De-a lungul istoriei serviciilor poştale, plicurile au trecut încet-încet prin diverse schimbări. Prima modernizare a fost „capacul“ cu lipici încorporat, apoi „fereastra“ transparentă, care permitea ca destinatarul să fie scris direct pe document, nu pe plic, apoi a fost inventat sistemul de închidere care nu permitea interferenţa terţilor, după care a urmat sigiliul sensibil la presiune. De curând, un producător de chimicale a lansat pe piaţă plicurile făcute dintr-o substanţă specială. Aceasta arată ca hârtia şi poate fi folosită pentru transmiterea mesajelor la fel ca şi hârtia, numai că este mai uşoară, rezistentă la apă şi substanţe chimice şi este aproape indestructibilă prin rupere.
