În fiecare an în data de 24 februarie românii sărbătoresc ziua iubirii, Dragobetele. Lucrurile nu au fost mereu așa, iar pe vremea când Dragobete era numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, era un zeu tânăr al dacilor, sărbătorit în Muntenia, Dobrogea, Oltenia şi Transilvania la o dată fixă în fiecare an. Data varia de la o zonă la alta, între 24 februarie şi 28 februarie, 1 martie şi 25 martie. Dragobete era considerat patronul dragostei şi al bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti. Înainte de vreme pretutindeni prin sate se auzea zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.
Credinţa populară românească spune că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul. Aşadar: dimineaţă, îmbrăcaţi în cele mai bune haine, tinerii se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă timpul era favorabil, porneau cântând în grupuri către pădure sau prin lunci în căutarea ghioceilor şi a altor plante miraculoase (folosite pentru descântece de dragoste), dacă vremea era urâtă se adunau la unii dintre ei acasă şi se ţineau de jocuri şi de poveşti.
De Dragobete se făceau logodne simbolice pentru anul următor (uneori le urmau logodnele adevărate) sau fetele şi băieţii se făceau fraţii de sânge.
În pădure, în jurul focurilor aprinse, tinerii băieţi şi fete stăteau de vorba. Fetele strângeau viorele şi tămâioasă, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, există obiceiul că fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă era păstrată cu mare grijă pentru că avea proprietăţi magice (se spunea că e „născută din surâsul zânelor„) şi putea face fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă nu erau omăt şi fragi fetele adunau apă de ploaie (pentru spălatul părului) sau de izvor atunci când Dragobetele se ţinea în luna martie.
La prânz, fetele începeau să coboare spre sat în fugă, în sudul României această goana fiind numită „zburătorit”. Fiecare băiat urmarea faţă care îi plăcea. Dacă flăcăul era iute de picior şi fetei îi plăcea respectivul urmăritor, atunci avea loc o sărutare mai îndelungată în văzul tuturor. Sărutul era logodnă ludică a celor doi, cel puţin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau înaintea logodnelor adevărate.
Comunitatea este foarte interesată de ce se întâmplă, deoarece încă de pe acum se poate afla la ce nunţi vor merge toamna. După–amiază are loc petrecerea, unde toată lumea, fie că este membru al unui cuplu, fie că nu, dansează, cânta, se simţea bine fiindcă se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.
Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat în ziua de Dragobete că să fie drăgăstoase tot anul şi mai aveau grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. De multe ori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, că să le meargă bine peste vara.
Pentru toţi, sărbătoarea dragostei era socotită una de bun augur pentru treburile mărunte, nu şi pentru cele mari. Deoarece se credea că Dragobetele îi va ajuta pe gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, în ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca în zilele cu sărbători religioase, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie „pedepsite” de Dragobete. Chiar dacă mai „pedepsea” femeile, se consideră că Dragobetele ocrotea şi purta noroc îndrăgostiţilor, tinerilor în general, putând fi socotit un veritabil Cupidon românesc.
