Alde Baera din Amarastii de Jos nu au putut face niciodata nimic pentru ca nici n-au avut de ce si nici cu ce. In sat erau din aia la care nimeni nu le deschide usa sa nu navaleasca saracia pe ulita. In ultimii ani nu-i vedea nimeni prin sat decit in ziua cind isi luau banii de la primarie si taria de la circiuma. Asa credeau ei ca e mai bine! Mincare nu, caldura nu, medicamente nu, haine nu! Luau sticla, cu tarie din cea mai buna zice lumea, iar dupa ultima picatura uitau de toate cele dupa care noi, care ne credeam normali, alergam in fiecare zi. Zaceau asa intr-un fel de coma pina cind ii trezea la realitate frigul din odaie si bircaiau prin cei patru metri patrati ai camerei dupa vreun „Enescu“ ratacit in momentele cind le era bine. Daca nu-l gaseau incepeau sa-si dea seama ca e iarna, ca e frig, ca sint saraci, bolnavi si singuri. Nu-i tinea mult starea pentru ca lui Viorel, fiul lui Dumitru Mechenici, ii degerasera de mult picioarele si-i inghetase Dumnezeu mintile. In rarele momente de luciditate, pe Dumitru il apuca mila de baiatul pe care-l pripasise-n batatura ce pina in urma cu trei ani o mai matura din cind in cind batrina lui. In acele momente se tira pina la soba cu plita, dar fara tuturigi si fara cos, si aprindea un pui de foc cu ce gasea prin casa: haine, resturi de saltea si, din cind in cind, cu maldarul de coceni ramasi de la animalele vecinului. Patul il bagase pe foc demult, in iarna trecuta, cind credea ca nu mai apuca alta iarna.
Prin geamul plin de funinginea care nu avea cos sa se duca deasupra casei licarea o luminita. Pe ce mai ramasese din peretele macinat de vreme se rezema steagul indoliat de la biserica, semn ca dincolo de zid se odihnea pentru totdeauna un om. Sateanu, care nu era de pe ulita lui Dumitru Mechenici, nu lua in seama steagul. Credea ca l-a uitat popa de acum doua saptamini, cind il adusese pentru Viorel, baiatul lui Dumitru, ce-si incheiase socotelile cu viata. Atunci, vecinii pusesera mina de la mina si-i facusera lui Viorel rinduiala crestineasca. Acum, dupa nici doua saptamini, le era si teama sa treaca pe linga casa lui Dumitru. Fiecare se gindea in sinea lui: „Astia ai lu’ Baera mor din doua in doua saptamini si ne lasa pe noi sa le purtam de vesnicie“. Doar Gheorghe al lui Uritu, vecinul lui Dumitru, impreuna cu nevasta se hotarisera sa-i mai poarte mortului de grija pina cind s-o gasi cineva sa-l duca la cimitir. El luase sfesnicul din biserica si-l pusese linga gramada de coceni pe care zacea fara suflare leatul lui, Dumitru.
„De cind murise fiul sau, Viorel, in urma cu doua saptamini, eu ii aduceam cite ceva de mincare. Miercuri, cind m-am dus sa-i mai dau ceva, murise. Ii degerasera picioarele mai demult. In iarna asta nu au avut nici un gram de lemn. Ii mai dadeam eu cite un maldar de coceni de la vite. Nu aveau nici pat, ca-l bagasera demult pe foc. Baiatul lui a murit aproape in pielea goala, ca bagase hainele pe foc sa se incalzeasca. Ca la oamenii astia n-am vazut la nimeni“. Cind Gheorghe dete sa desfaca sirma cu care incuiase usa odaii, tisni afara pisica alba a vecinilor. Era singura fiinta care-l priveghea pe Dumitru si care se incumetase sa se indestuleze din pomana mortului: trei muraturi sfoiegite, doua nuci nesparte si citeva firimituri de biscuiti ramase de la pomana ailalta!
Undeva, la brutaria satului, brutarul cocea colacii din sacul de faina pe care-l daduse morarul de pomana pentru Dumitru. Atitia cit sa nu fie pacat ca s-a dus fara sa dea cineva de pomana colacei la mai saracii decit Dumitru al lui Baera! Vineri, primarul tocmise gornistii sa-i cinte in prag lui Dumitru si sa dea veste satului ca s-a mai dus un amarastean din Amarasti. S-a dus ala care a ars patul de sub el!
