N-a trecut mult de cind Eugen Popescu, din Fratostita, a ramas cu toate necazurile pe cap. Doar acum o saptamina i-a facut pomana de sase saptamini neveste-sii, Constanta. S-au strins toate neamurile. De, a pregatit si el o masa de Doamne-ajuta. Nici el, nici copiii nu s-au atins de mincare. N-ar fi putut sa inghita o-mbucatura, oricit s-ar fi chinuit. Ce vor face de-acum inainte un barbat tebecist si patru copii, cu cel mare in clasa intii si cel mic de numai un an? Mai bine nu mai minca nici unul, poate asa se termina, se duceau si ei la raposata, Dumnezeu s-o ierte! Singuri n-aveau ce face pe lumea asta…
Adormise. Desi era inainte de prinz, Eugen dormea. Nu pentru ca n-ar fi inchis ochii toata noaptea, dar, de cind s-a dus nevasta-sa, el culca seara copiii. Dup-aia nu mai are ce face si se trage linga ei, in patul mare pe care i l-a dat Directia Copilului in urma cu un an. Asa cum s-a pus, pe dunga patului, se trezeste a doua zi dimineata. Si abia trec doua, trei ceasuri, ca se culca la loc.
Oricum, de-o luna incoace, l-a prins o lesuiala, ca nici nu mai poate sa mearga. Nici el nu stie ce are. Analizele i-au iesit bine ultima data. O sa vada acum, pe 25 august, cind se duce iar la comisie. L-o chema nevasta-sa, se gindeste citeodata. Si poate c-ar fi mai bine, ca decit asa o viata…
O mama nebuna si un tata tebecist
De cind se stie a fost sarac: si la ai batrini, si la casa lui. Nevasta-sa Constanta n-a adus nici ea bogatia in casa. Mai mult, fara carte si bolnava la cap, n-a lucrat niciodata. A stat acasa, sa creasca plozii. Au venit pe rind: intii Florian. Are sapte ani, a luat premiu anu’ asta, a terminat clasa intii. Apoi au urmat si ceilalti: Aurel, mai mic cu un an, Costinel, cu trei. Ultima a fost fetita. Au facut-o in aprilie trecut. Si de-atunci au inceput si problemele: patru guri, cu ei, sase, nu sint usor de hranit. Eugen a facut pe dracu’-n patru, doar era barbat in casa, nu putea sa-i lase pe-ai lui sa rabde de foame. S-a dus sa munceasca in sat cu ziua, caci pensia de tebecist nu ajungea nici pe zece zile. Dar si asa, tot greu era. Au dat-o atunci pe Vasilica la casa de copii. A venit doamna de la primarie, i-a facut dosar si intr-o zi au coborit la poarta niste oameni de la Craiova. Au intrat in casa, au vazut mizeria. l-au intrebat citi bani au, ce maninca. Au vazut copiii si nevasta bolnava la cap. Dup-aia au luat fetita in brate si au plecat cu ea.
O vreme a fost mai bine, era o gura mai putin. Treptat insa, i-a prins dorul de fata, pe el, mai ales. Si in mai, anu’ asta, s-a dus si-a luat-o inapoi. Singe din singele lui, carne din carnea lui, cum s-o lase prin straini. A adus-o acasa, gindind ca, saraci, bolnavi, de foame n-or muri.
Da’ uite ca n-a fost asa. Intr-o luna, Constanta s-a dus. Nici acum nu stie prea bine ce-a avut: i-a curs mult singe si gata, a inchis ochii. Babele i-au spus ca a pierdut un copil. Asa o fi fost, ce stie el, barbat fara carte? Si uite ca s-a trezit peste noapte si mama, si tata la patru copii: sa-i spele, sa le dea de mincare, sa-i culce. El singur, singurel.
S-a terminat si orezul de la pomana
Se scula greu, parca de pe lumea ailalta. Fata dormea linistita linga el, cu pumnisorii strinsi. Isi aduse aminte ca adormise dupa ce-a culcat-o. Nu-i veni sa se urneasca. Parca avea un bolovan in loc de cap. Pe unde-or fi copiii? Trebuie sa le dea sa manince. Sa faca o mazare, ca orezu’ de la pomana s-a terminat. Si la asta mica niste lapte, sa vada daca mai are din cutia pe care i-au adus-o de la Directie.
Se uita la Vasilica. Ofta. N-avea ce face. El a incercat, poate sa zica lumea ce-o zice, dar singur nu poate. E prea mult pentru un singur om. Si poate ca fetei o sa-i fie mai bine sa stea la Craiova, unde ziceau doamnele alea de la Mitropolie ca or s-o duca. O s-o vada si el la sfirsit de saptamina, cind o putea… Iar de-o vrea Dumnezeu, s-o gasi vreo familie sa o infieze. Sa-i dea ce n-a putut el sa-i dea pina acum. Si poate niciodata…
Eugen se scula cu greutate din pat. Se aseza pe margine, sa prinda puteri, ca-l luase ameteala. Apoi se ridica sa se-apuce de mazare.
